Agresivitatea noastra cea de toate zilele, concurenta si lipsa iertarii

Daca traiti intr-un oras, atunci sigur o intalniti zilnic. Iar Bucurestiul e Capitala ei. A agresivitatii.
O intalniti de dimineata si pana seara. Acasa intre membrii familiei, intre vecini, pe strada, in trafic sau mijloacele de transport in comun sau individuale, soferii se injura, pietonii la fel, intre tineri si batrani, intre manelisti si restul lumii, intre "microbisti" si fortele de ordine, intre politicieni, peste tot in mass-media, in educatie si sanatate. Muzica e data tare, gunoaiele se arunca pe strada sau pe geam.

Se fura nu doar resursele tarii, ci si ajutoarele pentru sinistrati, pentru handicapati si pentru azilele de batrani.

Suntem poluati si viciati de agresivitate. Orasul, dar nu doar el, ne-a viciat.
Am plecat de acasa, iar cei 7 ani de educatie elementara si bun simt au fost uitati.
O fi doar concurenta de vina, ca nu ne mai ajung resursele, ca am fost invatati sa dam din coate ca sa reusim, sa mancam o paine mai alba? De ce paine si nu o salata sanatoasa?
Daca ne uitam in familiile noastre auzim din cand in cand: "ceara ma-tii de copchil, eu te-am facut, eu te omor, daca nu faci cum iti spun eu!", "e femeie, nu-i trebuie scoala, sa se marite cu cine-i spun, ca asa va ajunge bine" sau "ce-ti trebuie...carte, nu tine cu cumintenia, trebuie sa fii agresiv, sa iei ce-ti place, doar asa vei reusi in viata, uite la mine, am tot ce vreau, sunt vedeta, om de a-faceri,..., smecher de cartier!". Oare?
Suntem indoctrinati ca tocmai concurenta, iar nu colaborarea, stimuleaza evolutia, creativitatea, progresul, bunul mers al economiei si abia la urma al vietii.
Asa o fi? Daca promovam un concurs, ni se umfla egoul cat muntele. Cine mai e ca noi? Daca il pierdem, atunci pizmuim, ni se pare ca am fost nedreptatiti, am avut ghinion. Deci, care-i castigul nostru? Suntem cu adevarat fericiti, e sufletul nostru mai aproape de semenii nostri?

Ceea ce este cu adevarat important

Cu cativa ani in urma, la Seattle in cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat noua handicapati fizic si mental, pentru cursa de 100 de metri. Cand focul de arma a dat startul, cu totii au inceput sa invarta din rasputeri rotile carucioarelor spre linia de sosire. Cu totii, in afara de un baiat, al carui carucior s-a impiedicat in bordura de margine si s-a rasturnat. A cazut si a inceput sa planga. Ceilalti opt i-au auzit plansul. Au incetinit cursa si s-au oprit. Apoi s-au intors si au luat-o inapoi, cu totii. O fata cu un grav handicap mental 

s-a aplecat spre el si l-a sarutat spunandu-i: "Asa-i ca e mai bine acum?" L-au ridicat. Apoi tinandu-se de maini au pornit cu totii spre linia de sosire.
Stadionul intreg era in picioare si aplauzele si uralele au continuat peste 10 minute.
Este oare neaparat nevoie sa fim privati de sanatate pentru a ne da seama ca oamenii sunt mai importanti ca realizarile noastre? Probabil ca cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea fiintei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare sa fim invingatori, sa fim inaintea altora in cursa vietii.

 

Ne dam crestini, dar l-am uitat pe Iisus, am uitat ce spunea: "Sa ierti de 70 de ori cate 7, sa intorci si obrazul celalalt, sa dai si camasa de pe tine...", si mai ales "Cere si ti se va da, bate si ti se va deschide, cauta si vei gasi:.... Calea , Adevarul si Viata".
El le-a spus intai ucenicilor:

"1.	Şi chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile.
2.	Şi i-a trimis să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece pe cei bolnavi.
3.	Şi a zis către ei: Să nu luaţi nimic pe drum, nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani şi nici să nu aveţi câte două haine.
4.	Şi în orice casă veţi intra, acolo să rămâneţi şi de acolo să plecaţi.
5.	Şi câţi nu vă vor primi, ieşind din acea cetate scuturaţi praful de pe picioarele voastre, spre mărturie împotriva lor." E simplu, dacă vrei să fii liber (de pilda: de boala), trebuie să nu-ţi fie frică de moarte.