Societăţile tradiţionale, care încă ocupă trei pătrimi din planetă, au o
existenţă legată de ritmul natural, de anotimpuri şi de tempo-ul vieţii.
Medicinile lor înrădăcinate în tradiţie sunt purtătoarele unei erudiţii bazată
pe observarea tuturor fenomenelor ce constituie mediul lor de viaţă.
Întrebărilor puse despre sănătate, fiecare cultură răspunde funcţie de maniera
în care ea înţelege lumea înconjurătoare. Se poate spune, de asemenea, că fiinţa
umană, în funcție de locul în care s-a născut, îşi pune într-un anumit mod
problema relaţiei ei cu universul, sacrul, misterele vieţii şi ale morţii cât şi
a tuturor manifestărilor de ordin intangibil care-o acompaniază şi care pot fi
numite în diferite culturi spirite, zei sau Absolut.
Tradiţiile religioase, sociale şi culturale ale Tibetului sunt
un exemplu frapant şi viu de o astfel de ţesătură existenţială. Ele au drept
ideal ca fiinţa umană să trăiască lipsită de boli, fericită din punct de vedere
psiho-mental dar în special spiritual, numind aceasta „adevărata sănătate”.
Această concepţie are la bază profilaxia, respectiv restabilirea întregului
echilibru al organismului. Şi nici nu poate fi altfel, deoarece sistemul medical
tibetan fiind holistic consideră fiinţa umană un tot funcţionând pe baza unor
arhetipuri comune: fizic, mental, spiritual aflate într-o strânsă relaţie de
interdependenţă. Conceptul medical tibetan consideră că omul nu poate fi separat
de mediul direct – locul naşterii –, de ambianţa planetară – Pământul – şi de
cea universală – Cosmosul. Această artă medicală insistă asupra relaţiei
fundamentale între spirit şi corp, dar nu mai puţin şi asupra relaţiei
ontologice între funcţia psihică şi cea organică, care se întrepătrund pentru a
asigura echilibrul fiecărui individ. În viaţa cotidiană acest echilibru trebuie
să se traducă printr-o veritabilă stare de armonie în propria piele dar şi cu
ambianţa.
Originea bolilor în concepţia tibetană este un exemplu frapant.
Există aici un concept global numit „igiena vieţii” ce îşi are originea în
perioada „vârstei de aur”. După unele tradiţii, această perioadă ar corespunde
sec IV-VI d.H., odată cu venirea budismului în Tibet care a adus cu el din India
ceea ce era mai valoros din cel mai vechi sistem de medicină (considerată de
către înţelepţii cunoscători ai scrierilor sacre, VEDE-le, ca fiind cea mai
sacră şi mai onorată dintre VEDE): Ayurveda. Trebuie să menţionăm că în acele
timpuri, de secole în Tibetul-Bön se practica o medicină cu un anumit caracter
ezoteric ce reflecta credinţele religioase ale epocii, relaţia oamenilor cu
Dumnezeu şi spiritele lumilor de dincolo. Pe acest fundal, budismul împreună cu
alte elemente şi principii aparţinând unei alte foarte valoroase medicini, cea
chineză, s-a fundamentat ceea ce astăzi numim Sistemul medical tibetan.
În acele timpuri oamenii erau diferiţi faţă de cei de acum: erau
entuziaşti, plini de energie, puri, liberi de orice intenţie sau acţiune
negativă, în consecinţă puternici. Trăiau într-o legătură plină de inteligenţă
şi bun simţ cu fiinţele divine şi zeii (după cum menţionează unele scrieri
tradiţionale). Având simţul datoriei, finalizau orice acţiune spirituală. Aveau
credinţă, erau generoşi, deţineau „arta” de a respecta întru totul legile ce îi
puneau într-un acord perfect cu viaţa socială, practicau meditaţia. Graţie
exercitării tuturor virtuţilor ce le deţineau, acei oameni dispuneau de un
potenţial şi de o speranţă de viaţă aproape nelimitate şi inepuizabile. Dar cu
timpul situaţia s-a degradat datorită confortului, conducând puţin câte puţin la
instalarea delăsării şi lenii. Prin urmare se instala un nou lanţ ce lua drumul
decadenţei. Lenea împingea oamenii la acumulări de resurse, ducându-i rapid la
ataşament şi la dezvoltarea scandaloasă a ego-ului, a avidităţii, a cupidităţii.
În felul acesta epoca de aur a luat sfârşit.
Ceea ce putem numi a „doua vârstă” în istoria Tibetului
prezintă un tablou mult mai sumbru al realităţii. Lăcomia a fost mama tuturor
viciilor, am putea spune. Sărăcia credinţei, pasiunea, mânia, vanitatea, ura,
cruzimea, frica, plictiseala, insulta, angoasa, anxietatea au dat naştere
agresivităţii, luptelor, concurenţei, cuceririlor, războaielor, care sunt la
originea dezechilibrului general, sursa tuturor bolilor.
Este oportun să subliniem aici că sistemul medical tibetan este
strâns legat de filozofia buddhistă, care consideră că fiinţa încă din primele
momente ale existenţei sale manifestă trei stări, atitudini fundamentale, care
definesc cele „trei otrăvuri mentale”: dorinţa (pasiunile, ataşamentele
inferioare), furia (ura, mânia), ignoranţa (prostia), şi care generează ulterior
toate energiile negative pe care fiinţa le va tranzita. Într-adevăr,
dezechilibrul datorat mulţimii tuturor acestor sentimente negative, perverse şi
distructive se manifestă atât în interiorul fiinţei: în organele, în ţesuturile,
în mentalul său, cât şi în exterior, în mediul natural, care suferă consecinţele
şi contraloviturile, contribuind astfel la ceea ce numim astăzi poluarea
ecologică.
Obiectivul medicinei tibetane este deci de a menţine sau de a
restabili dacă au fost pierdute unitatea, integrarea şi chiar fuziunea
ansamblului acestor elemente la om, în vederea continuităţii echilibrului său
personal conectat la armonia ce aparţine ordinii universale.
În cadrul sistemului medical tibetan este vorba de o medicină
ce se leagă, ca prioritate, funcţiilor energetice desfăşurate de organe şi nu
funcţionării aceloraşi organe. Făcând aceasta ea răspunde deplin unui precept
aparţinând filozofiei budiste: „Interesul nu este de a cunoaşte cum
funcţionează lucrurile ci mai curând de a descoperi cum se exprimă funcţiile lor
pozitive (benefice)”.
Organele şi ţesuturile corpului uman sunt structural distincte şi
diferite unele de altele, dar unitatea lor funcţională trebuie să rămână
prioritară. Nici măcar un singur organ nu poate rămâne izolat sănătos, dacă
toate celelalte ce-l înconjoară sunt atinse. Este esenţial pentru buna noastră
sănătate ca toate organele şi ţesuturile să funcţioneze în armonie. Deci dacă
tratăm doar un singur organ atins de boală, de fapt noi acţionăm în sensul
vindecării asupra întregului trup. Fie că prevenim sau tratăm trupul, mintea,
sau sufletul, trebuie să o facem la modul global. Putem deopotrivă să
recunoaştem esenţa acestei concepţii practice în enunţurile fizicii contemporane
cuantice. Spre exemplu, reputatul fizician şi filozof român Basarab Nicolescu
afirma: „O particulă există (un electron sau un quark, spre exemplu) pentru
că toate celelalte particule din întregul Univers există totodată”.
Conform acestor precepte devine evident că persoanele ce
trăiesc aproape de natură sunt mult mai puţin predispuse la boli ca ceilalţi.
Acest aspect nu presupune obligatoriu să locuim în zone rurale, ci faptul că
trupul şi nevoile sale se modifică funcţie de: ciclurile naturii(anotimpuri),
ritmurile astrale (ex.: alternanţa zi–noapte, ciclul lunar etc.) influenţând
totodată mintea şi sufletul, la fel cum puterea lor se exercită şi asupra
plantelor medicinale, ingredientelor alimentare, asupra tuturor organismelor
vii, asupra întregii ambianţe înconjurătoare.
Bolile şi moartea ce pot surveni sunt datorate faptului că
oamenii în prezent trăiesc într-o manieră artificială, au o viaţă plină de
falsuri, prefăcătorii, sofisticări şi nu respectă legile naturii. Cu cât eşti
mai artificial, cu atât eşti considerat mai civilizat. Conceptele acestui sistem
medical conduc ineluctabil la auto responsabilitate, la a lua în mâini propriul
destin, mai ales dacă dorim o bună sănătate.
Modalităţile de vindecare nu constau doar în potenţialul
curativ al remediilor naturale pe care această medicină le recomandă (prima mare
lege ce decurge din gândirea funcţională holistică), ci şi în alimentaţia ce
este parte integrantă a actului terapeutic. Medicina luată în acest sens nu
trebuie să fie considerată ca un simplu instrument de reparare, ci mai curând un
plan optimist de viaţă. Această medicină nefiind ca o insulă în cadrul
sistemelor medicale ce prevalează în Asia, o putem numi simplu: Energetică, căci
funcţiile se exprimă în manieră energetică.
Această energie se manifestă sub trei forme principale diferite:
• Cele cinci elemente constitutive ale materiei: Pământul, Apa, Focul, Aerul, Eterul sunt cunoscute sub denumirea de BJUNGVAS CHENPO (tibetană) sau MAHABHUTA (sanscrită). Tot ceea ce există înlăuntrul fiinţei noastre cât şi în Creaţie se exprimă prin aceste cinci manifestări măreţe. Ele nu sunt elemente fizice sau chimice, ci existenţa lor subtilă este determinată de funcţiile lor energetice. Spre exemplu:
a. MAHABHUTA pământului îţi conferă compactitate, rigiditate, soliditate, vigoare şi siguranţă;
b. MAHABHUTA apei conferă fluiditate, coeziune şi vitalitate creatoare;
c. MAHABHUTA focului asigură căldura în corp, discriminarea (manifestându-se atât în procesul de digerare a alimentelor, cât şi în capacitatea de a separa, a distinge binele de rău), ardenţă, pasionalitate;
d. MAHABHUTA aerului asigură mobilitate, expansiune, baza fiecărei mişcări; e. MAHABHUTA eterului este spaţialitatea, formează cavităţile.
• Cele cinci elemente constitutive ale materiei: Pământul, Apa, Focul, Aerul, Eterul sunt cunoscute sub denumirea de BJUNGVAS CHENPO (tibetană) sau MAHABHUTA (sanscrită). Tot ceea ce există înlăuntrul fiinţei noastre cât şi în Creaţie se exprimă prin aceste cinci manifestări măreţe. Ele nu sunt elemente fizice sau chimice, ci existenţa lor subtilă este determinată de funcţiile lor energetice. Spre exemplu:
a. MAHABHUTA pământului îţi conferă compactitate, rigiditate, soliditate, vigoare şi siguranţă;
b. MAHABHUTA apei conferă fluiditate, coeziune şi vitalitate creatoare;
c. MAHABHUTA focului asigură căldura în corp, discriminarea (manifestându-se atât în procesul de digerare a alimentelor, cât şi în capacitatea de a separa, a distinge binele de rău), ardenţă, pasionalitate;
d. MAHABHUTA aerului asigură mobilitate, expansiune, baza fiecărei mişcări; e. MAHABHUTA eterului este spaţialitatea, formează cavităţile.
• Cele trei umori, sau cele trei forţe vitale – rLung,
mKhrispa, Badkan. Ele sunt cunoscute în tradiţia Ayurveda sub denumirea de
DOSHA, şi au un rol esenţial în menţinerea stării de sănătate şi armonie.
• Căldura şi frigul, care conferă mişcare, densitate, coeziune
etc. energiei globale corporale şi ambianţei sale.
De echilibrul, armonia şi buna funcţionare a acestei triade
energetice depinde starea de sănătate trupească, psihică, mentală a individului
şi tot ceea ce trăieşte şi alcătuieşte universul nostru.
Medicina tibetană dispune de un număr mare de abordări. Totuşi,
de obicei ea foloseşte patru dintre cele care pot fi considerate principale şi
majore:
Reforma alimentară
1. Modificările în aşa-zisa „igienă a vieţii”
2. Remediile
3. Alte procedee terapeutice
2. Remediile
3. Alte procedee terapeutice
Ca regulă generală, medicina tibetană consideră că este
zadarnic de a stabili ceea ce prevede punctul 3, atât timp cât punctele 1 şi 2
nu au fost în prealabil respectate şi puse în aplicare după prescripţiile
aferente patologiei prezentate de pacient.
Conform sistemului medical tradiţional tibetan, alimentaţia,
igiena vieţii, influenţele ciclurilor naturii şi negativitatea in gândire sunt
principalii factori responsabili în manifestarea bolilor, ce scaldă echilibrul
psihosomatic pe care-l considerăm ca fiind starea noastră normală de bună
sănătate. Trupul şi sufletul sunt îndeaproape conexate, căci sănătatea,
bunăstarea sau nenorocirea unuia afectează automat şi pe celălalt.
Din alimentaţie omul extrage marea majoritate a cantităţii de
energie, pentru a-şi putea desfăşura activităţile cotidiene. În general noi
uităm de unde vine această energie, ca şi de raportul minimal indispensabil
între cantitatea necesară pentru cheltuielile energetice şi cea furnizată de
organism. La aceasta se adaugă şi calitatea energiei, în corelaţie cu calitatea
alimentelor, maniera utilizării şi combinărilor.
Dacă energia nu corespunde cererii sub aspect cantitativ şi
calitativ, disfuncţiile se vor acumula în corp din cauza unei alimentaţii
nepotrivite, iar după o perioadă tulburările vor începe să se manifeste sub
diverse forme. Fiecare trebuie să evalueze, în consecinţă, propriile sale nevoi
reale şi la sfârşit să facă justa alegere alimentară, conform activităţilor,
stării de sănătate, stilului de viaţă, asigurându-se astfel de o bună
aprovizionare energetică valabilă în orice circumstanţă.
Medicina tibetană insistă, în mod deosebit asupra reformei
alimentare înaintea administrării oricărei medicaţii. Ca şi remedii ea nu
recurge decât la produse naturale. Marele număr de plante care servesc la
realizarea remediilor sunt culese de pe pantele munţilor Himalaya, iar alte
preparate sunt achiziţionate brut din India. Capsulele din plante, pudrele,
siropurile, tincturile şi alte preparate ce compun farmacopeea tibetană sunt
pregătite strict conform reţetelor tradiţionale.
Ca şi tehnologii complementare utilizate de către medicina
tibetană tradiţională amintim: masajul, cataplasmele, împachetările, clisma şi
voma terapeutică, moxa, luarea de sânge, băile medicale.
În Tibet, patronul spiritual al vindecării este cunoscut drept Buddha
al medicinii, „Stăpânul Leacurilor” (SANGYE MENLA – denumirea lui în
tibetană). Trupul său este albastru, culoarea însănătoşirii. În mâini ţine un
vas plin cu nectarul nemuririi şi floarea vindecării. Chipul său radiază
seninătate, blândeţe, dar şi interiorizare meditativă. Întreaga-i făptură este
profund armonioasă şi emană o aleasă spiritualitate, transmițându-ne astfel un
mare secret: că adevărata sănătate este condiţia unei înalte
spiritualităţi. În stampele tibetane acest Buddha este reprezentat
într-o grădină de plante medicinale, căci dintotdeauna omul a depins de florile,
rădăcinile, seminţele plantelor pentru a-şi alina suferinţele și pentru a se
vindeca. Aceasta ne transmite totodată un alt mare adevăr: Dumnezeu a lăsat pe
Pământ plantele de leac, iar omul înţelept le foloseşte.
Străvechea medicină tibetană este cuprinsă într-o uluitoare
enciclopedie a trupului şi sufletului uman. Despre ea se presupune că ar proveni
direct de la Buddha. Unii cred că de fapt ar fi căzut din cer lângă Lhasa. Alţii
susţin că îşi are originea din vremea primului lor mare mare rege Sogsten Gampo.
În timpul lui a avut loc prima mare întrunire medicală în sec al VIII-lea.
Vindecători din Nepal, Grecia, Persia şi China şi-au împărtăşit cunoştinţele.
Yuthoc cel Mare, cel ce este considerat Înţeleptul medicinii tibetane, ce trăia
în cele vremuri, a preluat esenţa fiecărui sistem şi a creat unul unic,
reflectat în primul text tibetan: Cele patru TANTRA-e, înflorind în
timpul celor cinci Dalai Lama (aprox. Sec. al XVII-lea). Un savant tibetan a
scris atunci o nouă culegere de texte ce înglobează toată cunoaşterea medicală a
acelor vremuri. Textul este însoţit de ilustraţii. Înţelepciunea a 1000 de ani e
rezumată în cele 79 de manuscrise. Aşa a apărut întâiul atlas de medicină
tibetană. Desenele împletind învăţătura budistă cu ştiinţa medicală într-o
adevărată formă de artă constituie o cale de memorare a unei vaste cantităţi de
cunoştinţe esenţiale. Ele au la bază cunoaşterea felului în care creierul preia
informaţia. În aceste 79 de manuscrise ale atlasului tibetan întâlnim cele trei
metode de diagnosticare reprezentate sub forma unui mirific copac. Prima este
observaţia: medicul studiază limba şi urina pacientului. Ilustraţia centrală
subliniază importanţa luării corecte a pulsului şi ultima arată modul de
dialogare cu pacientul. Desenele din atlas mai prezintă peste 350 de plante cu
efecte deosebite în curarisirea unei vaste game de afecţiuni chiar cronice.
Medicina tibetană am putea spune că practică în primul rând
vindecarea spirituală şi apoi latura fizică a bolii, medicii fiind parteneri
spirituali ai sănătăţii pacientului. De aceea ei trebuiau să fie foarte bine
pregătiţi (şapte ani de studiu şi învăţarea pe de rost a textelor tradiţionale),
să aibă o inimă bună şi multă compasiune. Medicii tibetani consideră că
vindecarea pacienţilor face parte din propria lor dezvoltare spirituală, o cale
de practicare a compasiunii pe drumul spre iluminare.
Tradiţional medicii erau cei care adunau plante, pregăteau
remediile şi le ofereau pacienţilor chiar gratuit dacă erau săraci. Ei nu erau
limitaţi de credinţele în caste, examinând reziduurile corporale ale oricărui
om.
Un alt aspect inedit al medicinii tibetane este felul în care
ritualurile şi rugăciunile sunt integrate în producerea remediilor. După
amestecarea tuturor ingredientelor leacul este considerat mai mult o poţiune
elaborată. Dar binecuvântarea acesteia prin rostirea anumitor MANTRA-e îi
conferă puterea de vindecare. În trecut aceste ritualuri puteau ţine chiar luni
dar acum durează cam cinci zile. E nevoie de credinţă? De aspectul religios? Se
poate elimina slujba iar leacul să-şi facă efectul oricum? Sunt întrebări la
care cu greu putem să le răspundem în Occident. Dar tibetanii susţin că
leacurile lor sunt eficiente şi acest aspect a fost demonstrat de-a lungul
timpurilor. Relaţia medic-pacient în medicina tibetană are o notă de intimitate,
astfel ca medicul să cunoască întregul mod de viaţă al pacientului şi astfel să
se poată ajunge la cauza bolii, aspect extrem de important. Tot mai mulţi
pacienţi se îndepărtează de medicina alopată, fiindcă nu simt că li se oferă o
legătură strânsă cu medicul. Aceştia îi consultă rapid dar oamenii au nevoie să
se simtă îngrijiţi, aspect oferit de medicinile neconvenţionale, din care face
parte şi cea tibetană. Medicina occidentală oferă tehnologia, dar se pierde
contactul cu pacientul ce devine un obiect cercetat cu metode tehnologice,
abordându-se o viziune mecanicistă asupra bolii. Făcându-se o distincţie clară
între minte şi trup, bolnavul este tratat ca o maşină, „reparând” piesele, pe
bucăţi şi ignorând astfel aspectul holistic.
Vremurile pe care le trăim ne arată clar că omenirea se
reîntoarce la ceea ce a fost preţios dintotdeauna: mesajul vindecării naturale,
al compasiunii şi respectului pentru plantele medicinale.
