Afişări de pagină

Sistem

duminică, 19 iulie 2015

Suntem fiinte emotionale. Emotionale si vulnerabile

Am vrut demult sa scriu despre vulnerabilitatea noastra emotionala, despre sensibilitatea aceasta care ne face creativi, dar ne si imbolnaveste.
Aceasta sensibilitate ne face sclavii altora care ne agata prin patimile-viciile noastre si profita de noi (vezi sistemul bancar-petrolier-farmaceutic) sau ne arata menirea in aceasta existenta si Adevarul, iar Adevarul ne elibereaza.
Alegerea ne apartine: "nu e totuna leu sa mori sau caine inlantuit".
Sa alegem deci sa devenim liberi si puternici, sanatosi si fericiti.
Adica impliniti.
Si am gasit pe cineva care vorbeste clar despre vulnerabilitate.

Daca doriti sa deveniti sanatosi si liberi, atunci practicati Adevarul celor spuse mai jos.
Calea va este deschisa. "Cautati si veti gasi, bateti si vi se deschide, cereti si vi se va da".
Savurati-o:
http://filedelumina.ro/2014/01/27/vulnerabilitatea-cea-mai-mare-putere-a-noastra/
Sau link direct:
http://www.ted.com/talks/lang/ro/brene_brown_on_vulnerability

Rezumat:
"Aici incepe povestea mea. Pe vremea cand eram o tanara cercetatoare, student doctorand, in primul an am avut un profesor de cercetare care ne-a spus: “Uite cum stau lucrurile: daca nu poate fi masurat, nu exista.” Si m-am gandit ca vrea sa ma amageasca. “Serios?” am intrebat si el a raspuns: “Absolut”.
Trebuie sa intelegeti ca am o diploma in sociologie, un master in sociologie si imi luam doctoratul in sociologie, asa ca intreaga mea cariera academica era inconjurata de oameni care credeau ca "viata e complicata, deci iubeste-o". Iar eu sunt mai mult genul: "viata e complicata, fa curat, organizeaz-o si pune-o intr-o cutie".
Asa ca m-am gandit ca mi-am gasit drumul: o cariera care ma poarta – pe bune. Una dintre marile zicale ale sociologiei este sa te bazezi pe discomfortul muncii. Iar eu sunt din filmul: pocneste discomfortul in moalele capului, da-l la o parte si ia doar note maxime. Aceasta era mantra mea. Asa ca eram foarte incantata. Ma gandeam: stii ceva, asta e cariera potrivita pentru mine, pentru ca sunt interesata in cateva subiecte incurcate, dar vreau sa fiu in stare sa le simplific. Vreau sa le inteleg. Vreau sa disec aceste lucruri despre care stiu ca sunt importante si sa le pun tuturor la dispozitie reteta.

...despre relatii povestile care mi s-au spus erau de fapt despre ruperea lor.
M-am ciocnit de o situatie unica, care clarifica relatiile intr-un fel pe care nu il intelegeam si pe care nu l-am mai intalnit. Asa ca m-am retras din cercetare realizand ca am nevoie sa inteleg ce reprezinta. S-a dovedit ca este rusinea.
Rusinea este usor de inteles ca si teama de abandon. Este ceva ce tine de mine, pe care daca ceilalti l-ar vedea sau stii, atunci nu voi mai fi demna de relationare. Este universal valabil, toti am simtit la fel.
Singurii oameni care nu experimenteaza rusinea nu au capacitate de empatie sau de a stabili legaturi. Nimeni nu vrea sa vorbeasca despre ea si totusi cu cat vorbesti mai putin, cu atat este mai prezenta. Ce sta insa la baza acestei rusini, a ideii “Nu sunt suficient de bun”? Cunoastem cu totii sentimentul: “Nu sunt suficient de alb. Nu sunt suficient de slab, suficient de bogat, de frumos, de destept, suficient promovat.”
Ce sta la baza este o vulnerabilitate chinuitoare, ideea ca pentru ca relatia sa se intample, trebuie sa permitem sa fim vazuti, sa fim vazuti cu adevarat.

Daca as lua la gramada oamenii intervievati, atunci as putea sa-i impart in:
1. cei care au cu adevarat sentimentul propriei valori, pentru ca la asta se reduce secretul lor, la sentimentul propriei valori, atunci acestia simt puternic iubirea si apartententa si
2. oamenii care se lupta sa il obtina, oameni care se intreaba mereu daca sunt suficient de buni.
Exista o singura variabila care ii separa pe cei care simt puternic iubirea si apartenenta de cei care trebuie sa se lupte pentru ele.
Diferenta este ca: oamenii, care simt puternic iubirea si apartenenta, cred ca sunt demni sa le primeasca. Adica le merita. Asta e tot. Cred ca sunt demni de asa ceva.
Pentru mine partea grea in a intelege ceea ce ne impiedica sa fim conectati este teama ca nu suntem demni sa avem relatii.
Primul cuvant care mi-a venit in minte a fost implinit. Oamenii impliniti sunt completi, se hranesc cu sentimentul profund al propriei valori.
Care este tiparul acestora? Oamenii acestia au in comun curajul. CURAJUL!
Curajul, in definitia sa originala, provine din cuvantul latin cor, ce inseamna inima, iar in definitia initiala curajul definea oamenii care actioneaza din toata inima. Asa ca acesti oameni aveau, pur si simplu, curajul de a fi imperfecti. Aveau capacitatea de a fi intelegatori in primul rand cu ei si apoi cu ceilalti, deoarece, asa cum s-a dovedit, nu putem simti compasiune pentru alti oameni, daca nu putem sa ne tratam pe noi cu blandete.
Nu in ultimul rand relatiile lor, si aici e partea dificila, sunt  rezultatul autenticitatii. Ei sunt dispusi sa renunte la cine cred ca ar trebui sa fie, pentru a fi cine sunt cu adevarat, lucru obligatoriu pentru a relationa.
Un alt lucru pe care il aveau in comun este urmatorul:
Acceptau complet vulnerabilitatea. Credeau ca ceea ce ii face vulnerabili ii face frumosi. Nu vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind comoda, dar nici nu se refereau la ea ca fiind chinuitoare, asa cum am auzit inainte in interviurile despre rusine.
Vorbeau despre vulnerabilitate ca fiind necesara, despre disponibilitatea de a spune “te iubesc” primul, despre disponibilitatea de a face ceva atunci cand nu exista garantii, despre capacitatea de a respira in timp ce astepti telefonul doctorului dupa ce ti-ai facut mamografia sau testul anticancer. Sunt dispusi sa investeasca intr-o relatie care ar putea sa mearga sau nu. Credeau ca este esential sa o faca.

Am ajuns la concluzia ca viata se traieste cu vulnerabilitate, incetand sa controlam si sa prezicem. Asta a dus la o zdruncinare. Eu o numesc zdruncinare, terapeutul meu o numeste revelatie spirituala. Revelatie spirituala suna mai bine decat criza, dar va asigur ca asta a fost. A trebuit sa pun toate informatiile deoparte si sa imi caut un terapeut.

Si am gasit un terapeut. La prima intalnire cu ea, cu Diana, am adus lista cu felul in care oamenii impliniti traiesc si m-am asezat.
I-am spus: “Uite ce e: ma chinui”
“In legatura cu ce?”
“Ei bine, am probleme cu vulnerabilitatea si stiu ca vulnerabilitatea este la baza rusinii si fricii, a luptei noastre pentru merit, dar se pare ca este cea care da nastere bucuriei, creativitatii, apartenentei, iubirii si cred ca am o problema, am nevoie de ajutor.” Si am continuat: “Dar uite cum stau lucrurile: fara discutii despre familie si prostii despre copilarie. Am nevoie doar de cateva strategii. Multumesc."
Reactia ei: “E rau, nu-i asa?”
“Nu e nici bine, nici rau.”
“Este pur si simplu ceea ce este”
“O Doamne, o sa fie nasol”
Si a fost si n-a fost. A durat aproape un an. Stiti ca sunt oameni care in momentul in care realizeaza ca vulnerabilitatea si tandretea sunt importante, abandoneaza restul si le imbratiseaza.
Punctul A: eu nu sunt genul si punctul B: nici macar nu cunosc astfel de oameni.
Pentru mine a fost un an de lupte de strada. Lupta corp la corp. Vulnerabilitatea ataca, atacam si eu. Am pierdut lupta, dar probabil mi-am recastigat viata.
M-am intors la cercetare si am petrecut urmatorii cativa ani incercand cu adevarat sa inteleg ce fac oamenii impliniti, ce alegeri fac, cum trateaza vulnerabilitatea.
De ce noi ceilalti ne chinuim atat de mult cu ea? Eu sunt singura care ma lupt cu vulnerabilitatea? Nu.
Iata ce am invatat. Anesteziem vulnerabilitatea atunci cand asteptam telefonul acela critic. Aceasta e lumea in care traim. Traim intr-o lume vulnerabila si unul dintre modurile in care facem fata este sa anesteziem vulnerabilitatea.
Printre cauzele cele mai importante, pentru care suntem cea mai indatorata, obeza, dependenta si sub tratament adunatura de adulti din istoria Statelor Unite, este cauza ca nu poti sa anesteziezi selectiv emotiile. Nu poti sa spui: iata emotiile rele: vulnerabilitatea, durerea, rusinea, iata teama si dezamagirea, nu mai vreau sa le simt. O sa beau niste beri si o sa mananc niste briose cu banane si nuci. Nu mai vreau sa le simt.
Nu poti sa anesteziezi acele sentimente greu de dus, fara sa anesteziezi restul, toate emotiile. Nu poti sa le reduci la tacere selectiv, iar cand le anesteziezi pe cele rele, atunci anesteziezi si bucuria, recunostinta, fericirea. 
Apoi suntem nefericiti si ne cautam telul si sensul, ne simtim vulnerabili, asa ca ingurgitam cateva beri si o briosa cu banane. Si totul se transforma intr-un cerc vicios periculos.
Unul dintre lucrurile asupra carora cred ca trebuie sa meditam este de ce si cum devenim anesteziati. Nu trebuie sa fie neaparat vorba despre dependenta.
Un alt lucru pe care il facem este sa transformam in fapt sigur orice reprezinta pentru noi un eveniment nesigur.
Religia a trecut de la credinta si mister la absolut. Eu am dreptate, tu nu. Sa taci din gura. Asta e. Totul sa fie sigur si previzibil. Cu cat ne temem mai mult, cu atat devenim mai vulnerabili si ne temem si mai mult. Asa arata scena politica in ziua de azi. Nu mai exista discurs. Nu mai exista conversatie. Doar vina. Stiti cum e descrisa in cercetarea psihologica vina? Ca un mod de a scapa de durere si discomfort. Ne perfectionam in exprimare, dar faptele raman aceleasi.
Daca exista cineva care vrea ca viata sa fie asa, aceea sunt eu. Insa nu functioneaza, pentru ca ceea ce facem este sa luam grasimea de pe fund si o mutam in obraji.

Si cel mai periculos e ca ne "perfectionam" copii. Iata cum ii vedem pe copii: cand vin pe lume sunt deja pregatiti de lupta. Asa ca atunci cand tinem acel bebelus perfect in brate, treaba noastra nu e sa spunem: “Priveste-o, e perfecta. Tot ce am de facut e sa ii mentim perfectiunea, adica asigura-te ca intra in echipa de tenis pana in clasa a cincea si e admisa la Yale pana intr-a saptea.”
Nu asta avem de facut.
Responsabilitatea noastra e sa privim si sa spunem: “Stii ceva? Esti imperfecta si esti pregatita pentru lupta, dar meriti iubire si apartenenta.” Asta e treaba noastra.
Aratati-mi o generatie de copii crescuti asa si punem capat problemelor pe care eu cred ca le avem astazi.
Pretindem ca ceea ce facem nu ii afecteaza pe ceilalti. Asa actionam in viata personala. Tot la fel si la nivel de corporatie – indiferent ca e vorba despre sprijin financiar, accident petrolier sau o revocare – ne prefacem ca actiunile noastre nu au un impact enorm asupra altor oameni. Le-as spune companiilor ca asta nu e prima dintre incercari.
Tot ce va cerem este sa fiti autentici si realisti si sa spuneti “Ne pare rau. Vom repara lucrurile.”

 Exista si un alt fel de a face lucrurile si acesta e mesajul cu care inchei.
Iata ce am invatat:
1. sa ne lasam vazuti, vazuti in profunzime, in toata vulnerabilitatea noastra;
2. sa iubim cu toata inima, chiar daca nu exista garantii – ceea ce este foarte greu si din pozitia de parinte e chiar ingrozitor de greu – sa exersam recunostinta si bucuria in acele momente de groaza cand ne intrebam: “Pot sa iubesc atat de mult? Pot sa cred cu atata pasiune? Pot sa fiu neinfricat?”;
3. sa fim capabili sa ne oprim si, in loc sa previzionam catastrofe, sa spunem: “Sunt atat de recunoscatoare pentru ca sa fiu atat de vulnerabila inseamna ca traiesc.”;
4. Si in ultimul rand ceva ce cred ca este poate cel mai important: sa credem ca suntem suficienti. Atunci cand actionam din pozitia in care credem ca suntem suficienti, incetam sa tipam si incepem sa ascultam, suntem mai buni si mai blanzi cu oamenii din jurul nostru, suntem mai buni si mai blanzi cu noi."
(n.a.: aici "suficient" nu are sensul de increzut, ci constient cu umilinta de posibilitatile, abilitatile si meritele noastre (P.A.M.) cu deplin respect fata de semenii din jurul nostru, adica: "ceea ce nu-ti place, altuia nu-i face".)

Citeste mai mult la: http://filedelumina.ro/2014/01/27/vulnerabilitatea-cea-mai-mare-putere-a-noastra/#ixzz3gLO8x2QI