MINCIUNILE PROFITABILE ALE STIINTEI MEDICALE (Partea I)

Virusurile patogene

Sursa:

http://piersicuta.blogspot.de/2013/08/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html

Unde sunt dovezile pentru
existenţa virusurilor patogene?

(Dr. biol. Stefan Lanka – martie 2002)

~~Material preluat, adaptat si completat de pe site-ul pretios al prietenului qui bono ~~

 

 

Izolarea virusurilor

  

   Prin izolarea unui virus se înţelege izolarea lui din celule, lichide umorale sau culturi de celule şi eliberarea (curăţarea) lui de orice fel de particule străine lui. Acesta este primul pas în izolarea virusurilor şi este o procedură simplă din două motive:

 

   În primul rând, spre deosebire de celulele vii, virusurile au de felul lor întotdeauna aceeaşi dimensiune şi aceeaşi formă. Ele pot fi uşor separate de celelalte fragmente celulare datorită “consistenţei” lor sau a proprietăţilor de sedimentare. 

   În al doilea rând, există deja de mult timp substanţe lichide speciale, ca de exemplu “biluţele de silicon”, care nu exercită presiuni osmotice şi care permit astfel păstrarea intactă a virusurilor în “izolare”. Pentru reprezentare şi cunoaştere, virusurile pot fi fotografiate cu microscopul electronic, iar în acest caz trebuie să arate exact la fel ca şi particulele observate în celule, în lichidele umorale sau în culturile celulare. Căci deseori în placentă, în ţesuturile cancerigene, dar şi, deseori spontan, în culturile celulare pot fi observate particule care sunt “asemănătoare” cu virusurile, dar care în realitate nu sunt virusuri.

  

 

  În continuare trebuiesc separate, în funcţie de mărimea lor, în câmp electric, proteinele care constituie membrana virusului şi înconjoară substanţa genetică. În aceasta etapă trebuiesc de asemenea efectuate fotografii cu microscopul electronic. Acelaşi lucru trebuie în continuare făcut cu ADN-ul sau ARN-ul virusului, al cărui acizi nucleici trebuiesc separaţi şi fotografiaţi.

   

  Abia în momentul în care aceste trei etape sunt documentate, iar virusul analizat se deosebeşte în componenţa proteinelor şi a substanţei sale genetice de alte virusuri cunoscute, se poate vorbi despre un nou virus.

   

  Nu are nici o importanţă de unde anume a fost recoltat acest virus: lichide din corp, culturi de celule, plasma sau ser. 

 

Despre fotografiile cu virusuri aşa-zis izolate

   

  În legătură cu toate fotografiile trebuie spus că acestea, respectiv autorii nu pot pretinde că prezintă un virus, atâta timp cât nu există publicaţii ştiinţifice unde să se menţioneze şi să se descrie că respectivul virus a fost găsit, văzut şi unde anume şi cum a fost izolat acesta.  Aceste publicaţii pentru virusuri, despre care medicina pretinde că ar exista, nu există şi de aceea nici nu pot fi citate ca lucrare ştiinţifică doveditoare.  

    Pentru oricine este uşor de verificat această afirmaţie, dacă va solicita publicaţia respectivă. Nu o va primi, caci nu are de unde să o primească. 

  

   Fotografia unui virus izolat? În cadrul unei astfel de publicaţii (unde ne este prezentat un virus izolat) este simplu pentru oricine să verifice dacă este ceva izolat acolo sau nu, deci dacă se va pretinde că există un virus, că acesta a fost cercetat şi este “accesibil” pentru alte experimente, de exemplu pentru crearea unui vaccin.

 

Definiţia unui agent patogen după postulatul lui Koch:

 

 

1. să fie găsit în leziunea unei boli;

 

2. să fie izolat de la gazda infectată și crescut într-o cultură pură;

 

3. inocularea unui asemenea agent într-o altă gazdă ar trebui să iniţieze boala;

 

4. să fie recuperat din nou de la a 2-a gazdă.

  

   În realitate, nu există în întreaga literatură medicală nici măcar o singură publicaţie în care, pentru virusurile revendicate de medicina scolastică, să fie îndeplinit fie şi doar primul postulat al lui Koch. Adică o publicaţie în care să apară dovada că în organismul oamenilor cu o anumită afecţiune (boală) au fost văzute şi izolate virusurile care provoacă respectiva afecţiune. Şi cu toate acestea, astfel de lucruri sunt susţinute în public de către virologi sau autorităţile medicale.

   

   În legătură cu fotografiile care, fără a se specifica sursa (verificabilă), se pretinde că ar reprezenta virusuri, trebuiesc spuse următoarele: în primul rând, multe fotografii sunt colorate, ceea ce dovedeşte că un designer s-a „jucat“ de-a fotograful. Fotografiile făcute cu microscopul electronic sunt întotdeauna alb-negru (respectiv tonuri de gri, logic).

   

Foto virusuri de variola

 

   De exemplu aşa-zisele fotografii ale virusurilor HIV, rujeolă (Masern) şi variolă (Pocken) arată clar că avem de-a face acolo cu celule în care se găsesc virusuri. Aceasta înseamnă (logic, nu?) că virusurile nu au fost izolate! Fotografiile arată celule în interiorul cărora se pot vedea substanţe proprii celulelor de tot felul. Aceste structuri sunt foarte cunoscute şi folosesc de exemplu pentru “transportul” în şi în afara celulelor. Aceste particule sunt, spre deosebire de virusuri (care sunt întotdeauna de aceaşi mărime şi forma în cadrul unui anumit tip de virus), diferite ca mărime, formă şi compoziţie şi de aceea nu pot fi, spre deosebire de virusurile existente, izolate şi caracterizate biochimic.

   



Foto virus oreion

 

Foto virus pojar

 

   De exemplu, pentru copiile virusurilor de oreion (Mumps) şi rujeolă (Masern) se dau numai indicii despre “încercări de transmitere-infectare pe maimuţe (1934)”, “creşterea şi izolarea virusurilor în eclozare (1945)” şi “culturi celulare (1954 şi 1955)”, dar nu există niciun citat despre vreo izolare a virusurilor! În publicaţiile din 1945, 1954 şi 1955 nu este menţionată nici măcar o singură etapă de izolare sau caracterizare a acestor virusuri.

 

Foto virus Influenza

 

Foto virus Ebola

 

Foto virus herpes simplex

   

   În cazurile virusurilor de Influenza, Ebola, herpes şi gripă deseori este prezentată doar o “bucăţică” din presupusul virus, despre care nimeni nu susţine că ar fi o particulă izolată. Aceste particule sunt componente celulare, respectiv artefacte, deci structuri apărute spontan în urma operaţiilor de extragere, fixare şi uscare a probelor în vederea studierii acestora cu microscopul electronic. (În acest context este relevantă declaraţia lui Luc Montagnier în interviul deja celebru luat de Djamel Tahi, în care recunoaşte că nu a efectuat niciodată curăţarea virusului HIV).

   



Foto cu "virusul polio"

 

   În cazul fotografiei virusului poliomielitei care “pare” izolat este în fapt vorba de particule create artificial prin “aspirarea” unei mase preparate artificial printr-un filtru foarte fin într-un vacuum, particule ale căror caracteristice structurale lipsesc. Intenţia de falsificare şi înşelăciune este în acest caz deosebit de clară. Trebuie menţionat aici că nicăieri, în nici o publicaţie de specialitate nu poate fi găsită o caracterizare biochimică a presupusului virus izolat.

   

Foto virus hepatita B

 

 

   În fotografia care ar reprezenta virusul hepatitei B nu sunt prezentate structuri izolate, ci este vorba de un aglutinat. Sub acest nume omul de ştiinţă înţelege o acumulare de proteine (chist) din sânge, care sunt tipice de exemplu în procesele de coagulare. În timpul coagulării apar în mod tipic structuri rotunde şi uneori cristaline, în funcţie de starea probei de sânge.

   

   În concluzie, trebuie spus că în cazul acestor fotografii este vorba de tentative premeditate de fraudă, la care iau parte autorităţile, cercetătorii şi medicii în momentul în care ei susţin că aceste reprezentări fotografice ar fi virusuri, mai ales virusuri izolate. 

   

   Orice persoană care începe să investigheze pe cont propriu va da destul de repede peste afirmaţii şi indicii prin care literatura medicală confirmă că primul postulat al lui Koch nu poate fi aplicat la virusuri. (De ex. Grossgebauer: “Eine kurze Geschichte der Mikroben”, 1997 – O scurtă istorie a microbilor”).

   

   Extrasele şi citatele din manuale, de exemplu cele ale lui Portsmann, Collier and John, Fields et al. etc. care sunt mereu invocate de institutele medicale, nu răspund la întrebarea despre dovezile existenţei virusurilor.

   

   Un manual nu este o lucrare ştiinţifică, ci foloseşte printre altele la indicarea lucrărilor ştiinţifice prin care sunt certificate cunoştinţele prezentate în manual. Din aceste manuale lipsesc trimiterile la publicaţii ştiinţifice care să facă dovada izolării şi caracterizării respectivelor virusuri.

   

   A vorbi despre structuri şi părţi componente ale unui virus fără a exista în prealabil o izolare şi caracterizare a virusului respectiv este o fraudă cu urmări fatale. Acele virusuri care există şi a căror existenţă este dovedită, asupra cărora sunt efectuate şi publicate studii, de exemplu virusurile bacteriilor (fagele sau bacteriofagele) şi virusul Ectocarpus siliculosus, pe care l-am izolat şi publicat eu (dr. Lanka), nu s-au dovedit niciodată a fi patogene.

   

   Dogma bolilor infecţioase şi a patogenităţii microbilor, dezvoltată de Robert Koch in 1882 prin fraudă ştiinţifică, comandă politică şi interese financiare, avea mare nevoie de inventarea virusurilor patogene. Devenise clar tuturor că bacteriile "patogene" nu produc toxine decât în mediu complet anaerob, în cadavre sau în ţesuturile necrozate ale organismului, deci era nevoie să se postuleze existenţa unor patogeni "invizibili" sub microscop. 

   

   Având la bază teoriile din sec. XIX despre infecţii, autorităţile, institutele de medicină şi epidemiologie, profesorii universitari bine plătiţi ca şi consilieri ai concernelor farma, prin teoriile pe care le susţin şi deciziile pe care le iau, pentru a ne referi aici de exemplu doar la vaccinuri şi "terapiile" antivirale şi cu citostatice, cauzează de decenii daune sănătăţii pacienţilor, suferinţă şi moarte (prin fanteziste virusuri cauzatoare de cancer, hepatite, AIDS, Ebola, prin testele genetice inventate şi prin administrarea de otrăvuri chimioterapeutice).

 

   Virusurile au fost de la bun început acuzate de o patogenitate pentru îmbolnăviri care erau de fapt fie vătămări postvaccinale, fie consecinţa sărăciei extreme, a foametei, a intoxicaţiilor de orice fel... Interesant este în acest context că de exemplu hepatita B a fost descrisă şi considerată ca epidemie pentru prima oară în 1885 când a avut loc vaccinarea contra variolei, iar a doua oară, când fusese deja aproape uitată, în 1938 ca urmare a campaniei de vaccinare în masă contra rujeolei. Nemaivorbind de celebra „gripă spaniolă“ care a apărut ca urmare a isteriei vaccinurilor din timpul primului război mondial. Documentele statistice au fost întotdeauna „duşmanul de moarte“ al invenţiilor şi minciunilor medicale.

   

   Repet, Robert Koch şi colaboratorii săi, plus prof. Rush, prof. Max von Pettenkofer, prof. Virchow şi alţii au arătat prin experimente şi aplicarea postulatelor Henle-Koch că prin transmiterea de bacterii, presupusul „contagium vivum“ nu a provocat niciodată o boală, nemaivorbind de declanşarea aceleiaşi boli ca în organismul de unde au fost recoltate. Dacă în noul organism-gazdă nu există ţesuturi necrozate, cu ce se vor hrăni respectivele bacterii? Ele nu vor avea condiţii pentru o înmulţire exponenţială, iar un sistem imunitar funcţionabil le va elimina în cel mai scurt timp. Tocmai de aceea a reformulat Robert Koch ulterior cel de-al treilea postulat, care stipulează că o bacterie poate fi considerată ca agent patogen infecţios când provoacă simptome asemănătoare în teste pe cobai. (vezi Großgebauer: O scurtă istorie a microbilor)

   

   În cele din urmă trebuie încă o dată subliniat că toate publicaţiile dinainte de începutul anilor '70, care vorbesc de existenţa şi caracterizarea virusurilor nu sunt altceva decât fraude, deoarece abia de la începutul anilor '70 biochimia a dezvoltat tehnica pentru a dovedi existenţa virusurilor, izolarea lor parţială, caracterizarea proteinelor şi substanţei genetice (acizii nucleici).

   

   Lucrurile acestea erau ştiute şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii; în 1971, când OMS a căzut de acord asupra criteriilor de dovedire a virusului variolei, procedurile biochimice de certificare nu erau încă dezvoltate. În consecinţă, s-au stabilit doar criterii biologice: morfologia variolică a membranei coriollantois a embrionului de găină. Formulare ciudată, dar care nu înseamnă altceva decât apariţia unor pete şi în final necrozarea respectivei membrane (care este cea de a treia membrană din imediata vecinătate a cojii unui ou şi pe care embrionul o foloseşte printre altele şi ca organ respirator). Aceasta era deci conform OMS DOVADA existenţei virusului variolei şi totodată SIMPTOMUL variolei în experimentele pe animale. Curat murdar, monşer!

 

  

Virusurile: de unde vin? Ce fac ele? Care există cu adevărat?
 

   În cadrul interviurilor, seminariilor sau lucrărilor scrise am descris (dr. Lanka) de mai multe ori rolul pe care virusurile îl joacă în viaţa biologică, de unde provin aceste virusuri şi care virusuri anume există în realitate.

   

   După ce în 1931 fizicianul berlinez Ruska a creat microcroscopul electronic, cu care pentru prima oară exista posibilitatea de a vedea concret structuri atât de mici precum un virus, au tăcut brusc o mare parte a "savanţilor" din medicină care până atunci teoretizau despre tot felul de virusuri care ar fi provocat tot atâtea feluri de boli. Nici unul dintre presupusele virusuri de până atunci nu au putut fi efectiv vizualizate cu ajutorul noii tehnologii, atât în animale cât şi în oameni, fără a mai pomeni aici de vreo izolare, curăţare şi certificare a existenţei acestor virusuri. Domeniul de „cercetare“ al acestor savanţi era (şi din păcate mai este încă) experimentarea pe animale, savanţii noştri sunt specialişti în injectarea a tot felul de lichide în creierul animalelor (vezi cercetarea turbării), în stomac, plămâni sau în embrioanele din ouă (vezi cercetarea cancerului).

  

   Întrucât în toate lichidele nu se puteau releva bacterii, încă de la Pasteur medicii au rămas atârnaţi de ideea fixă cum că dacă nu-i bacterie, trebuie ca "agentul patogen" să fie ceva mai mic, mult mai mic, foarte mic, ca şi inexistent. Ceva atât de mic că nu se vede. O otravă (virus în latină = otravă). [Nota qui bono: Numai că, ei bine, acum s-ar fi putut vedea şi tot nu se vede. Ca la Eminescu, era pe când nu se vedea, acuma nu-i şi... tot nu se vede.]

   

   În vremurile sinistre ale celui de-al treilea Reich, au fost făcute experimente direct pe “sub-umani”: evrei, ţigani, slavi, homosexuali, copii etc. Iar după război, americanii au luat ce nu trebuia să ia de la nemţi. Pasiunea pentru experimente dezgustătoare. Astfel în 1972 s-a efectuat un mare studiu pe membrii unei secte religioase din deşertul Nevadei, care se oferiseră voluntari (1200 de persoane - proiectul “White-coat”). Cercetătorii americani au injectat în aceştia tot ce se putea imagina că poate fi agent patogen mai periculos, dar, dar .... tot nimic, măi frate!! Bolile nu se transmiteau infecţios. Da, da, ştiu că am învăţat cu toţii la şcoală chestia asta cu molipsirea, epidemiile etc. Dar mai ştiu că tot la şcoală am mai învăţat încă multe alte tâmpenii de care acum râdem sau clătinăm din cap a silă.

   

   Până în ziua de azi, structurile certificate şi documentate ştiinţific care sunt numite virusuri şi care toate îndeplinesc sarcini pozitive nu au fost dovedite decât la bacterii (bacteriofage), la unele alge verzi unicelulare de apă dulce şi la două alge filiforme de apă sărată. În cazul acestor virusuri avem de a face cu structuri care nu au metabolism propriu, acesta fiind asigurat de celule, care prin intermediul acestor virusuri livrează altor celule energie şi „material de construcţie“. 

 

  Pentru ca bacteriile să producă aceste particule, este necesară încălzirea sau radierea acestora (la bacterii virusurile sunt denumite fage). Dacă aceste bacterii mor, ele ajută la formarea altor bacterii prin noi fage stabile, care păstrează şi transportă substanţa energetică (ADN) şi substanţa de construcţie (proteinele). Cu ajutorul virusurilor bacteriene (fagelor) este transportată şi substanţa informaţională în forma ADN pentru formarea de noi proteine, care ajută alte bacterii să înlocuiască şi completeze informaţiile pierdute sau defecte. O acţiune negativă a acestor virusuri nu a fost încă observată.

   

   În algele filiforme de apă sărată, din care am reuşit ca şi student (dr. Lanka) să izolez virusuri, au fost de asemenea observate numai acţiuni pozitive (transport de informaţie, energie şi material de construcţie). În organele algelor, în care în mod normal se formează sporii şi gameţii, se pot forma virusuri doar atunci când algelor le este “prea cald”. Virusurile vor fi preluate numai de spori sau gameţi, căci ele nu posedă membrană, şi cu ajutorul acestora ajung în celule.

   

   Toate celulele care posedă un nucleu sunt rezultatul evolutiv al convieţuirii a mai multor feluri de celule şi/sau bacterii, cum este cazul de exemplu şi în unirea dintre ou şi spermatozoid. Doar aşa, împreună, pot realiza mai mult decât bacteriile sau celulele izolate. În biologie acest proces este denumit endosimbioză. (Vezi şi Teoria simbiozei celulare a dr. Heinrich Kremer).

 

Mitocondriile

   

   În celulele umane, doar mitocondriile, care au un rol esenţial în respiraţie, arată ca şi bacteriile. O altă parte componentă a celulei, centrozomul, nu mai arată ca o bacterie şi chiar şi-a „predat” ADN-ul nucleului celulei. Centrozomul se dublează înaintea diviziunii celulare şi joacă un rol foarte important în desăvârşirea diviziunii celulare. În celulele muşchilor, centrozomul, care provine fără îndoială din bacteriile spiralate, s-a transformat în fusul neuromuscular, în celulele nervoase din filamentele nervoase, şi de aceea celulele din muşchi şi cele nervoase nu se mai pot diviza. Şi alte părţi ale celulei umane sunt evident de origine bacteriană, dar la unele dintre ele acest lucru nu mai este atât de evident.

    

   Din două motive, virusurile sunt în mod evident factori ai endosimbiozei:

1. Au o misiune pozitivă, transportă energie, „material de construcţie” şi informaţie, în timp ce îşi menţin „independenţa”, putând să părăsească celula-gazdă. Proprietăţi negative nu au fost observate la virusuri niciodată. Experimentele de laborator cu celulele bacteriilor şi virusurilor (fagelor), care la o privire superficială par a avea acţiune negativă, sunt în fapt rezultatul cultivării forţate în condiţii extreme de laborator, care în mod normal în natură nu apar şi au fost niciodată observate.
     

2. ADN-ul lor este întotdeauna circular, la fel ca ADN-ul tuturor bacteriilor. ADN-urile din celulele cu nucleu celular sunt însă întotdeauna filiforme.

 

Modelele virusurilor „patogene” din lexicoane, manuale sau de pe diverse site-uri din Internet sunt doar construcţii artificiale, inventate.

   Imaginile luate cu microscopul electronic, care „chipurile” arată virusuri, ne prezintă în realitate fie părţi componente din celule special preparate în eprubetă (tratate cu diferite substanţe, care provoacă stress fiziologic celulelor, astfel încât acestea elimină anumite particule) sau particule care fac parte din procesul de import şi export (transport intercelular) dintre celule. În cazul virusului polio sau al altor virusuri despre care se susţine că ar provoca tumorile cancerigene, există imagini făcute cu microscopul electronic. Particulele cristaline create „artificial” în vacuum sunt în mod fals desemnate ca fiind virusuri!

   

   Fotografiile din broşurile informative care cu foarte mare dărnicie ni se pun la dispoziţie de către Casele de sănătate, Ministerul Sănătăţii, institutele de cercetări sau broşurile care duc campanii pro-vaccinare, şi despre a căror „sursă” nu ni se dau niciodată explicaţii (studiu sau lucrare ştiinţifică publicate în jurnalele de specialitate şi recunoscute de specialişti), se deconspiră singure ca fiind simple fraude, deoarece culturile de celule respective au fost special „preparate” în laborator, iar particulele prezentate în imagini sunt artificiale, lipsind cercetarea şi certificarea compoziţiei lor structurale precum şi certificarea oricărei patogenităţi. 

   Astfel, orice „amator” poate verifica singur dacă o anumită ipoteză asupra existenţei unui anumit virus cauzator de boală este fundamentată ştiinţific sau nu, în momentul în care va solicita autorităţilor de sănătate o listă cu studiile şi lucrările ştiinţifice publicate în literatura de specialitate pe tema respectivă şi în care se face dovada izolării, curăţării, fotografierii, cercetării şi descrierii biochimice a structurii proteinice şi a ADN-ului, respectiv ARN-ului unui virus patogen. 

   Notă Feli: Chiar vă invit să faceţi asta! Bombardaţi autorităţile cu scrisori, mailuri, întrebări incomode!

Trimiteţi scrisori la:

1. Ministerul Sănătăţii

2. Comitetul de Vaccinologie

3. Academia de Pediatrie 

4. Catedra de Microbiologie-Epidemiologie a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ 

5. Institutul de Boli Infecţioase „Matei Balş“

6. DSP-urile locale

    O astfel de publicaţie NU EXISTĂ!

  

   Toate articolele şi studiile din jurnalele ştiinţifice asupra virusurilor patogene se bazează pe metode de identificare indirecte, de exemplu pe relevarea unei anumite proteine sau a unui fragment de ADN (ARN) care se „presupune” că ar proveni de la virusul „X” sau „Y”, fapt care este considerat a fi, prin consens, „izolarea” virusului. Dar dovezi cum că aceste proteine şi fragmente sunt într-adevăr părţi componente ale unui anumit virus NU EXISTĂ.

   Virusurile sunt definite ca particule (corpuri) foarte mici, care sunt produse în celule, care pot părăsi celula şi organismul şi pot pătrunde din nou într-o altă celulă, în care se înmulţesc din nou. Particula (corpul) unui virus constă din membrană (formată din proteine) care conţine o bucată de acid nucleic. Acizii nucleici ai virusurilor care într-adevăr există constau din două lanţuri ADN care se închid circular. În cazul virusurilor care într-adevăr există nu s-a observat niciodată o patogenitate a acestora. Dimpotrivă. 

   Atunci când este undeva, de către cineva, pretinsă existenţa unui virus, acest fapt nu se poate rezuma doar la cuvinte. Este nevoie de a se aduce şi dovezile respective, dovezi şi probe care sunt clar stipulate în virologie. (Faptul că mare parte din virologi nu le respectă, este altă poveste). Astfel, numai lucrările şi dovezile publicate în revistele de specialitate, care pot fi consultate, pot fi luate în considerare. Orice alt fel de speculaţii, scrieri, articole fanteziste etc. nu mai poate fi considerat ştiinţă. Desigur că într-o publicaţie de specialitate, lucrarea care prezintă şi pretinde descoperirea unui nou virus, trebuie însoţită şi de imaginile luate cu microscopul electronic.

   

   (Nota Qui bono: Mulţi se întreabă de ce nu se mai fac fotografii cu microscopul electronic unor virusuri foarte „actuale” cum ar fi HIV sau HCV. Motivul este simplu. Între 1971, când preşedintele Nixon a declanşat „războiul contra cancerului” şi aproximativ 1983, când a devenit clar că cercetarea şi încercările virologilor de a descoperi "virusul cancerului" au dat greş, prin microscopul electronic nu s-a relevat absolut nici un virus! Astfel că pentru virologi, acest lucru prezenta un foarte mare pericol şi inconvenient. Riscau să rămână pe drumuri, lipsiţi de obiectul muncii. Tocmai de aceea începând din anii 80, virologii au renunţat din ce în ce mai mult la folosirea microscopului electronic - efectuarea unei fotografii dureaza circa 20 de minute şi costă doar cateva sute de dolari - precum şi la legile clasice ale virologiei, începând să facă „construcţii fanteziste” care să fie probate cu DOVEZI INDIRECTE şi acceptate prin consens).

   

   Interesant este că, în fapt (vezi postulatele lui Koch!!), nu există în literatura ştiinţifică medicală nici o fotografie a unui virus care să provoace o boală (patogen), fie el izolat sau fotografiat în interiorul corpului, în celule, ţesuturi sau lichide.

   

   În cadrul prezentării dovezilor pentru existenţa unui virus, un rol principal îl ocupă descrierea caracteristicilor proteinelor (membrana) şi al acizilor nucleici (ADN sau ARN). În lipsa descrierii exacte a acestor caracteristici, nici un test de relevare a prezenţei virusului respectiv într-un organism NU POATE FI STANDARDIZAT! (Este vorba aici de aşa-numitul „Standard de aur”).

   

   Caracteristicile proteinelor si ale acizilor nucleici se pot studia cu ajutorul unui procedeu care se numeşte gel-electroforeză. În cadrul acestui procedeu, proteinele sunt „despărţite în lungime” şi colorate. Se obţine astfel un tipar format din fâşii, care oferă informaţii asupra numărului şi mărimii proteinelor diferite din care este format virusul. Este absolut necesar ca această procedură şi rezultatele ei să fie parte componentă a studiului ştiinţific de relevare a respectivului virus. Pentru niciunul dintre virusurile considerate a fi patogene nu există astfel de analize prezentate în lucrările ştiinţifice.

  

   Prin aceeaşi procedură de gel-electroforeză sunt şi acizii nucleici separaţi de proteine şi analizaţi. Se naşte astfel un alt model de benzi colorate, care reprezintă acizii nucleici ai virusului. Aceste benzi mai sunt denumite şi „amprenta genetică” a virusului. Desigur că şi aceste rezultate ale analizei acizilor nucleici trebuiesc fotografiate şi prezentate în lucrarea respectivă.

   

   Toate aceste proceduri sunt în fapt atât de simple, încît şi un amator, dacă respectă indicaţiile procedurilor, în două zile poate obţine caracteristicile biologice ale unui virus. Şi totuşi nu există în nicio lucrare ştiinţifică ce pretinde existenţa unui virus patogen o astfel de documentare a caracteristicilor biochimice.

   

   Virusurile de acelaşi fel au toate aceeaşi mărime şi greutate. În cazul în care într-o fotografie sunt prezentate particule de diferite mărimi, acestea nu sunt virusuri.

   

   Prin metode indirecte de relevare a unui virus (de exemplu aşa-zisele teste anticorpi) nu pot fi relevate proteine care nu au fost în prealabil relevate direct de către cercetători în virusuri. Şmecheria este foarte străvezie în acest caz: proteinele din sânge (globulinele) sunt declarate a fi anticorpi. În funcţie de condiţiile la care acestea sunt supuse în laborator, globulinele „se leagă” la anumite substanţe sau nu. În cazul unei „legări” se consideră că aceasta este o dovadă indirectă a existenţei virusului (hopa!!). Această prezumţie este o fraudă istorică ce are consecinţe dramatice.

   

   În zilele noastre este foarte des folosită metoda PCR, prin care se pot multiplica acizii nucleici ai unor virusuri. Această metodă poate avea sens numai în cazul în care ar exista o cantitate foarte mică de virusuri în organism. Prin metoda de testare indirectă PCR, pe care virologii o consideră arbitrar ca fiind directă, se pot face tot felul de manipulări. Spre exemplu testul PCR care este folosit pentru gripa aviară apare pozitiv sau negativ după ... poftă. În fapt acest test este întotdeauna pozitiv pentru oameni şi animale, căci acizii nucleici (secvenţa genetică) care sunt în acest caz căutaţi şi relevaţi ca fiind specifici gripei aviare se găsesc în toate animalele şi de asemenea în om. Şi pisicile sunt testate pozitiv la H5N1! Şi pentru big pharma este bine aşa, căci va trebui să ne vaccinăm mereu, nu numai noi, dar şi câinii, pisicile, hamsterii şi peştii din acvarii. Asta da afacere!

 

Ce sunt anticorpii şi ce se măsoară de fapt atunci când se face un test anticorpi?

   

   Conform definiţiei lui Pschyrembel anticorpii sunt „o posibilă reacţie a sistemului imunitar. Anticorpii nu apar în mod natural.” Această definiţie a fost aleasă deoarece se ştie că persoanele care au o mare concentraţie de anticorpi pot fi bolnave, iar cele cu o concentraţie mică pot fi sănătoase. (Vezi situaţia la SIDA, unde pacienţii "bolnavi"au o cantitate uriaşă de anticorpi). Medicina scolastică diferenţiază între anticorpii „străini” (pentru bacterii patogene, toxine şi virusuri) şi cei proprii corpului (pentru celulele tumorale). În timp ce nouă ni se povesteşte că după un vaccin prin formarea de anticorpi organismul va fi protejat, în medicina scolastică sunt descrise şi cazuri în care prezenţa anticorpilor reprezintă un dezavantaj pentru organism. Astfel de cazuri sunt alergiile, reacţiile de respingere a unor transplanturi precum şi bolile autoimune.

  

   Institutul Robert Koch afirmă că o concentraţie mărită de gamaglobulină în serum indică în marea majoritate a cazurilor afecţiuni alergice. Valori ridicate pot însă fi constatate şi în cazul infecţiilor cu paraziţi sau al tumorilor maligne. Dacă după un vaccin vor fi relevaţi anticorpi, medicina scolastică susţine că persoana respectivă este de acum înainte protejată, pardon "imunizată". Dar se uită să se menţioneze că în ciuda anticorpilor prezenţi unele persoane se îmbolnăvesc, iar altele care nu au anticorpi rămân sănătoase. O mare contradicţie avem aici în cazul anticorpilor HIV, un test „pozitiv” însemnând practic o „condamnare la moarte” (în ciuda anticorpilor prezenţi, şi asta într-o cantitate extrem de mare), în timp ce în cazul anticorpilor contra variolei prezenţa lor însemnând că persoana este „imună”. He?

   

   „Anti” înseamnă că imunoglobulina se poate „lega” numai la anumite proteine. Ceea ce nu este adevărat. Căci dacă are loc o „legare” sau nu, aceasta depinde de starea şi mediul în care se află proteinele: acidă sau bazică, oxidat sau redus. Iar aceste lucruri sunt cunoscute oricărui cercetător care a facut astfel de experimente. Dar ce se petrece de fapt în laborator?

   

   În primul rând din sânge se separă celulele şi proteinele mari. Acest lucru se obţine de exemplu cu ajutorul unei centrifuge. 99% dintre teste se efectuează cu serumul pacientului, adică cu „apa din sânge” care rămâne în urma separării. În continuare i se spune laborantului ce anume trebuie testat prin anticorpi. Pentru aceasta sunt folosite anumite teste produse de concernele farmaceutice, teste ale căror substanţe componente sunt păstrate secret (Legea concurenţei. Secrete industriale. Cu argumentul că alţi producători ar putea copia formula. Acelaşi lucru se petrece în fapt şi în cazul vaccinurilor sau medicamentelor. În realitate practic nici un medic care prescrie un medicament nu ştie EXACT ce anume se află în el. Desigur că substanţa activă, de bază, este scrisă pe cutia medicamentului, dar ce anume mai conţine, asta nu ştie decat firma producatoare. Deci, teoretic, poate conţine orice! - nota quibono).

   

   Dacă se ajunge la o reacţie măsurabilă în cadrul testului, acesta va fi calificat drept „pozitiv”. Până nu demult se considera că prin relevarea prezenţei anticorpilor specifici unui agent patogen este relevată automat o „acţiune de protecţie” imunitară, organismul căpătând prin aceasta imunitate. Totuşi, de când cu SIDA, lucrurile stau exact pe dos, prezenţa anticorpilor HIV reprezentând practic "garanţia" bolii. Astfel, nu este de mirare faptul că nu există un standard ştiinţific pentru titerii anticorpilor (cantitatea de anticorpi), iar măsurătorile testelor nu sunt niciodata comparabile. Şi mai puţin trebuie să ne mire faptul că nu există nici un fel de criterii ştiinţifice în privinţa cărui titer (de la ce cantitate de anticorpi în sus) în sistemul imunitar se poate spune că reprezintă ceva, şi ce anume. 

   

   Laborantului i se spune că în setul de testare (primit de la compania farmaceutică) există mai multe proteine care corespund exact structurii unui anume microb (cel bănuit şi căutat). Ori acest lucru este cel puţin ciudat, căci proteinele „cuprinse” în testul respectiv nu mai au nimic comun cu proteinele aşa cum se găsesc ele într-un organism viu, şi deci ele nu au cum să fie la fel cu cele ale unui microb viu din sângele (serul) unui pacient.

   

  ACESTE TESTE NU POT FI CONSIDERATE TESTE DIRECTE SI NICI REPREZENTATIVE SAU STANDARDIZATE!

  

   În aceste teste este vorba (şi chiar acest termen este folosit) de o denaturare a proteinelor. Aceste proteine ţinute secret sunt numite „antigene”. Iar anticorpii se vor „lega” la ele, căci aceleaşi proteine existau în organism în momentul în care acesta a început producerea de anticorpi (contra acestor proteine). În seturile de teste mai există de asemenea coloranţi şi alte substanţe, care ajută la „sporirea sau multiplicarea” unui semnal pozitiv. Aparatura cu care se efectuează testele este şi ea standardizată pentru aceleaşi proteine ţinute secret de către producător. (Remarcaţi vă rog că prin aceasta se realizează o „monopolizare” absolută a medicinii şi laboratoarelor, care în fapt depind de ceea ce le livrează concernele farma).

   

   Cum se face oare că la aprox. 5% din populaţia lumii în testele de laborator nu se observă nici un fel de imunoglobuline? Despre aceasta nu se discută nicăieri şi nici nu s-au făcut studii şi cercetări. În urma vaccinărilor, aceste persoane vor fi declarate ca „non-responder” adică lipsiţi de reacţia de răspuns. Interesant este că aceste 5% sunt practic toţi deţinători ai grupei sangvine AB.

  

   Acum, despre multe lucruri din teoria scolastică a anticorpilor se ştie deja că nu sunt adevărate. Doar că toată lumea are groază să se apuce să „schimbe biologia”. Şi totuşi acest lucru se va întâmpla, şi probabil că intr-un viitor nu foarte îndepărtat. Fizica s-a schimbat de când cu teoria cuantică, chimia este în plină schimbare datorită schimbărilor din fizică. Doar biologia, care ar trebui să se bazeze pe chimie, şi implicit medicina, care se bazează pe biologie, rămân înţepenite.

   

   Astfel, dacă ar exista anticorpi specifici, componenţa florei intestinale nu ar avea voie să se schimbe! Ori ea se schimbă în funcţie de diferite condiţii. Apoi, anticorpii ar trebui să atace fetusul, sau laptele matern (care conţine anticorpi) ar trebui să otrăvească sugarul. Desigur că este foarte simplu formulată această fraza, dar ...

  

   Pe de alta parte în evoluţia unui om, ca urmare a îmbătrânirii sau a unor şocuri, apar proteine noi, sau de exemplu hormoni în perioada de pubertate, care ar trebui să fie atacaţi de sistemul imunitar, ceea ce ar provoca automat alergii, afecţiuni autoimunitare, dereglări de tot felul care ar putea conduce chiar la deces. Toate acestea bineînţeles că nu se întâmplă. Iar atunci când se întâmplă (ca urmare a unui dezechilibru între celulele ajutătoare Th1 şi Th2) ni se spune că din nou este la lucru nu ştiu ce fel de virus.

   

   Anticorpi împotriva virusurilor care, cel puţin ştiinţific conform regulilor mai sus prezentate, nu există, bineînţeles că nu au cum să apară. Imunoglobulinele care sunt relevate prin teste sunt capabile de a se „lega” cu alte proteine, formând „corpuri”. Dar nu anti-corpi.

   

   Definiţia medicinei scolastice precum că „Anticorpii se formează în cazurile de boli infecţioase iar relevarea anticorpilor este o dovadă de protecţie (imunitate) împotriva bolii” este contrazisă în fiecare zi de însăşi medicina scolastică. Căci altfel cum se poate ca în cazul pacienţilor cu SIDA, care au un număr foarte mare de anticorpi (şi asta ar mai fi încă o întrebare: anticorpi contra... ce?), tocmai prezenţa anticorpilor atestă "boala" (!!). La fel şi în cazul altor infecţiuni virale. Definiţia a fost pe tăcute modificată în: „Daca ai anticorpi înseamnă că eşti bolnav!” Aşa se joacă domnii cu diagnosticele cu teoria anticorpilor după cum le convine lor, doar ca să iasă socoteala. Financiară, evident!

 

Rezumat al unor articole ale biologului şi virologului german
Dr. Stefan Lanka

 

* * * * *

 

Pentru cine doreste sa aprofundeze si mai mult frauda virusurilor, va recomand sa vizionati filmul "House of numbers" precum si continuarea "The Emperor's New Virus".

 

 In final o gluma sinistra din Romania:

http://adevarul.ro/news/societate/expertii-oms-vin-romania-elucideze-misterul-vaccinului-cantacuzino-1_52fcca94c7b855ff564f80ee/index.html

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16623774-fiola-toxica-unul-dintre-inaltii-demnitari-sanatatii-minte-cine.htm

http://www.evz.ro/detalii/stiri/romanii-cobai-pentru-vaccinul-toxic-de-la-cantacuzino-1081645.html

"Nu-i asa ca vaccinul antigripal autohton e bun?"    

"Da, este adevarat! Numai ca nu-i vaccin, e otrava, si nu-i pentru preventie, e pentru exterminare."

 

Dieta alcalina a Dr. Robert O'Young

"Daca am vazut mai departe este pentru ca am stat pe umarul unor giganti."
Sir Isaac Newton

Cartea doctorului Robert O'Young "Dieta Young. Miracolul pH pentru o sanatate perfecta" a aparut in 2005 la editura Paralela 45. Am auzit de ea, insa n-am gasit timpul necesar sa o parcurg.
Acum i-a sosit timpul. V-o recomand.

Autorii au vazut mai departe, pentru ca s-au plasat pe umarul gigantului francez Dr. Antoine Bechamp (1816-1908), despre care am mentionat cu ceva timp in urma.
Medicina moderna occidentala s-a plasat pe umarul piticului chimist Louis Pasteur si nu vede mai departe de profit, profit facut pe seama suferintelor umane.

Deci, bucurati-va savurand:
http://www.scribd.com/doc/22431704/Dieta-Young-Miracolul-pH-pentru-o-sanatate-perfecta

MINCIUNILE PROFITABILE ALE STIINTEI MEDICALE (Partea a III-a)

Moartea cerebrala si frauda donarii de organe

Motto:
"Esenta prostiei nu este sa nu stii, ci sa nu vrei sa stii..."

Bruce Lipton: "Sunteti responsabili pentru tot ceea ce vi se intampla, din clipa cand constientizati ca sunteti responsabili pentru tot ceea ce vi se intampla!"

Sunteti sau vreti sa deveniti donatori de organe? Cititi cu atentie acest articol. 

 Pana in luna decembrie 2013, daca m-ar fi intrebat cineva, si eu eram convinsa ca donarea de organe este o chestie buna, umana, profund etica si de o moralitate impecabila.

Pe undeva este ca si cu vaccinarea: multi oameni traiesc cu iluzia ca este o chestie buna, pana cand -uneori loviti oribil de destin- incep sa se informeze cu adevarat despre subiectul respectiv.

Pe 18 decembrie a murit draga mea prietena Bobo. In aceeasi zi in care am reusit in sfarsit sa dau de sotul ei la telefon, am aflat ca fusese debransata de la aparate si i se recoltasera deja organele pentru transplantare!!! Din momentul ala am umblat peste 3 saptamani ca un zombie, lovita de tren, naucita, plangand in fiecare zi ore intregi, nedormind nopti in sir, anesteziata de durere si de soc...

Si mi-am adus aminte de un mail primit acum o jumatate de an de la o familie de nemti care ma rugasera sa le trimit si lor in format .pdf traducerea in romana a prelegerii dr. Loibner despre originea si istoria vaccinurilor, iar dupa aceea imi trimisesera doua brosurele despre moartea cerebrala si donarea de organe, cu rugamintea sa-mi fac timp sa le traduc si pe acelea in romana, fiindca ei merg des intr-o zona rurala din Romania, unde oamenii nu sunt deloc informati despre aceste aspecte. Fiind atunci in focuri cu proiectul Sophie, am aruncat doar f. scurt un ochi pe documentele respective, practic neinregistrand despre ce era vorba, si le-am salvat in ideea ca voi reveni la ele cand imi vor permite prioritatile... 

O sa-mi reprosez toata viata ca nu am parcurs atunci cu atentie textele respective, dar cred ca stiti si voi cum se intampla cand ceva nu va atinge personal, e usor de ignorat si de blocat si de bagat capul in nisip si mers in continuare prin viata cu ochii inchisi... La vaccinare am avut norocul si am fost binecuvantata cu o prietena care mi-a deschis ochii asupra acestei fraude inca dinainte de a ramane insarcinata, astfel incat m-am putut informa pe indelete si fara frica. Ei bine, la capitolul moarte cerebrala si donare de organe eram total ignoranta... mai bine zis credeam -ca cei mai multi dintre voi- ceea ce auzisem la televizor si ce citisem prin ziare: ca e o chestie nobila, care salveaza vieti.

Ei bine, pot sa va spun ca de pe data de 19 decembrie si pana in ziua de azi am citit deja sute de pagini si materiale in romana, engleza si germana pe aceasta tema, am stat nopti intregi si am urmarit zeci de prelegeri, interviuri, filme si reportaje pe aceasta tema, m-am inscris pe doua grupe de Facebook care se ocupa cu aceasta tema, cred ca la ora asta as putea sa tin o prelegere de doua ore cu toate informatiile pe care le-am acumulat pana acum. Ca si pentru subiectul vaccinarii, am simtit nevoia sa fac un research aproape exhaustiv, mai ales ca din cautarile mele pe internet a reiesit ca nu mai exista niciun alt articol in limba romana de complexitatea celui pe care vi-l propun azi.

 Articolul de fata este, pe langa dorinta mea de a informa cat mai multi oameni, in primul rand o incercare de a-mi spala pacatele fata de draga mea prietena, pe care am sa-mi reprosez toata viata ca nu am putut s-o salvez. Nu, nu de la moarte, ci macar de la disectia pe viu care se cheama "donarea de organe"!!! 

Foto: Enquirer

Deja primele lucruri pe care le-am aflat de la sotul ei la telefon mi-au aprins beculetele. Medicii de ambulanta au dus-o mai intai la un spital din apropiere, asta fiind prima chestie suspecta: nu l-au lasat si pe sot in ambulanta, desi ea isi pierduse cunostinta si in indicatiile legale pentru paramedici scrie clar ca "Prezenta unui insotitor in ambulanta este permisa atunci cand este pentru binele pacientului. De asemenea, prezenta insotitorului este recomandata la transportul copiilor sub 14 ani si al persoanelor care din cauza starii in care se afla nu pot da detalii despre ele insele." Cand sotul ei tocmai parca masina la acel spital, l-au sunat pe mobil ca sa-i comunice ca s-au razgandit si au dus-o la ALT spital (aflat mult mai departe!), anume Clinica Bremen-Mitte, care - vai, ce "coincidenta" - are si un centru de transplantare afiliat!!!!!! Pentru mine este clar ca soarta ei a fost decisa inca din ambulanta!

Apoi, la clinica, sotul ei primea in fiecare zi un alt diagnostic de la cate un alt medic, unul mai evaziv ca celalalt: ba era atac cerebral, ba era anevrism si o operau, ba era "ceva genetic, mai bine ca nu aveti copii, altfel putea fi transmis pe linie genetica" (!!). S-au eschivat cand el a intrebat daca a intrat ea singura in coma sau au bagat-o ei ca s-o stabilizeze. Intr-o zi l-au chemat sa discute si nu a aparut nimeni. A doua zi a aparut o doctorita noua, dupa ce iar a fost lasat sa astepte cu orele. In final i s-a comunicat ca Bobo intrase in moarte cerebrala, totul ireversibil, bla-bla-bla... si apoi a venit si intrebarea inevitabila: "nu ne dati organele?" Era candidata perfecta: 45 de ani, fara copii, somera, fara rude langa ea cu exceptia sotului. Va las pe voi sa trageti concluziile, caci eu nu mai am lacrimi, sunt impietrita.

Stiu ca articolul asta va fi o lectura extrem de dureroasa si neplacuta, care va va face pe alocuri sa vi se stranga stomacul, dar daca tot ati ajuns aici va rog sa cititi cu atentie totul si sa va convingeti singuri, apelez ca intotdeauna la discernamantul fiecaruia sa-si faca propria parere. De data asta am sa incerc sa pun mai putine linkuri in text, am sa pun mai multe pe lista de surse din final, pe care va invit sa le parcurgeti ca sa fiti informati din surse medicale independente despre ce inseamna cu adevarat "darul vietii" de care vorbesc cu atata "abnegatie" cei care vor sa va convinga sa va faceti card de donator!

 * * * * *

"Informarea" publicului larg

 

In prezent se face peste tot o reclama tot mai insistenta pentru donarea de organe, caci disponibilitatea populatiei de a dona a inceput sa lase de dorit in ultima vreme, mai ales datorita scandalurilor cu transplantari frauduloase. In Germania chiar zilele astea se judeca procesul unui celebru chirurg din Göttingen, care este acuzat ca a manipulat la greu listele de transplantare, a falsificat 50% din actele pacientilor, a transplantat diverse organe unor pacienti care nu corespundeau criteriilor legale/medicale etc., contribuind chiar la decesul prematur al unor pacienti. Ca si cum problemele ar exista doar pe partea recipientilor de organe...

 Asigurarile de sanatate ne trimit scrisorele in care suntem intrebati in formulari mieroase daca dorim card de donatori. Pana si in scoli si licee a inceput sa se discute subiectul! Revistele lucioase gen Spiegel sau Stern au pagini intregi de reclama de pe care iti ranjeste cate o vedeta infatuata care tine in mana cardul de donator de organe: moderatorul Markus Lanz cu textul "Asta e la moda acum", halterofilul Matthias Steiner cu textul "Cantareste putin, dar are greutate", actorul Klaus Behrendt (in imagine) cu textul "Pentru mine este clar: asta se poarta acum, cardul de donator de organe". 

 

Multe brosuri colorate si reclame la cinema sunt menite sa ne animeze sa ne punem organele la dispozitia altor oameni. Mai ca incepi sa te jenezi daca vrei sa-ti pastrezi propriile organe dupa moarte!! 

Dupa moarte... Ei, aici incepe problema. In caz ca nu stiati, nu sunteti morti atunci cand vi se extrag organele pe care eventual vreti sa le donati! Sunteti doar definiti ca morti. 

Istoria industriei de transplantare

 

Si intram direct in tema: problema majora a transplantului de organe este ca de la un mort nu pot fi obtinute organe transplantabile! Acele organe sunt la fel de moarte ca si mortul. Organe vitale, care functioneaza, nu pot fi recoltate decat de la un om viu. Da, ati citit bine, toti acesti oameni traiesc inca, dupa toate legile biologice, atunci cand li se extrag organele. Asta ii ucide in realitate.

Parca va si aud: "Nu pot sa cred, nu e adevarat, pe cardul de donator scrie altceva!". Da, pe declaratia respectiva scrie:

Subsemnatul(a) ........... informat(ă)şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe,ţesuturi şi celule umane; în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru următoarele organe, ţesuturi şi celule: ...........................

Buba apare la definitia de post-mortem, cu alte cuvinte ce se intelege mai nou prin sintagma dupa moarte, adica acum intra in joc conceptul-joker de "moarte cerebrala". Definitia mortii cerebrale dateaza din 1968, de cand Comisia ad hoc de la Harvard Medical School a intocmit o lucrare "stiintifica" (la comanda industriei medicale nou create, insasi expresia ad hoc inseamna "anume pentru acest scop"!) pentru a redefini conceptul de moarte.

La momentul acela existau doua probleme acute. In primul rand, medicina "progresase" atat de mult incat transplantul de organe devenise posibil: profesorul Christiaan Barnard facuse deja primul transplant de inima, care ii adusese renume mondial (nu mai conta ca si recipientul decedase la 18 zile dupa transplant!!). Ceea ce putini stiu: Barnard incalcase prin operatia respectiva toate standardele si legislatiile medicale si etice posibile, deci risca sa fie acuzat de crima. Concomitent, un alt medic fusese acuzat si condamnat pe buna dreptate de crima in Japonia pentru un transplant de la un "mort cerebral"...

Ei bine, inainte ca pe Barnard sa-l astepte aceeasi soarta, proaspat solicitatul comitet de la Harvard a livrat exact la timp "expertiza" care impunea conceptul abstract de moarte cerebrala ca noua definitie a mortii si recomanda ca moartea cerebrala sa fie considerata moartea omului, oferind astfel peste noapte baza "legala" si "etica" pentru ca pe viitor oamenilor sa li se extraga pe viu organele. Cum de pana atunci nimeni nu simtise nevoia sa dea o noua definitie mortii?? Abia cand s-au profilat la orizont castigurile grase pentru industria farmaceutica si a inceput sa fie nevoie de organe vii si proaspete pentru transplanturi, s-a inventat si noua definitie.

Ca atare, "moartea cerebrala" nu a aparut si nu s-a dezvoltat prin aplicarea vreunei teorii sau metode stiintifice noi, comisia de la Harvard nu a stabilit daca coma ireversibila era un criteriu adecvat pentru deces. Membrii comisiei erau medici, teologi si avocati. De aici se vede clar ca nu era vorba de o chestiune medicala, ci de una juridica!! Misiunea declarata a comisiei a fost sa justifice cumva "moartea cerebrala" stabilita ca un nou criteriu al mortii, pentru a impune eutanasia mascata. Pe scurt, raportul a fost facut ca sa corespunda deja scopului si concluziilor la care se ajunsese anterior. Scopul "expertizei" a fost declarat direct in text: "Intentia noastra principala este de a redefini coma ireversibila ca nou criteriu al mortii... [...] Criterii depasite pentru a defini moartea pot duce la controverse in obtinerea organelor pentru transplantare"...

Cu alte cuvinte, nu se facusera studii, nu a existat absolut nicio baza stiintifica pentru a sustine ipoteza ca moartea cerebrala ar fi moartea reala, dar era nevoie musai de criterii noi, utilitare, anticipatorii, pentru a redefini moartea cu scopul declarat al recoltarii de organe; Shah et al. au publicat in J Med ethics critica deschisa a noii "definitii" ("fictiune legala"), dar era profit de facut, nu aveau ei timp de "maruntisuri" stiintifice...

......

Ce este de fapt moartea? 
De ce un mort cerebral nu este mort

Da, in ziua de azi ne preocupam de orice, dar evitam mereu sa ne gandim la boli, la moarte. Credem ca stim deja tot ce e de stiut despre moarte si oricum ne va ajunge mai devreme sau mai tarziu, deci de ce sa mai pierdem vremea sa ne si gandim la asta? E clar ce e moartea... nu-i asa? 

Chiar asa, ce este moartea? Moartea este un proces. Pe vremuri moartea era considerata un fenomen complex... un fenomen medical, teologic, filozofic, juridic... acum a ramas doar un fenomen medical, aflat exclusiv la cheremul medicilor. Nu mai exista o definitie legala a mortii, in schimb exista definitia medicala:

"În prezent se poate vorbi de deces în două situaţii diferite: când apare întreruperea ireversibilă a funcţiilor respiratorie şi circulatorie sau când sunt întrerupte ireversibil toate funcţiile sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral"

"Expertiza" comitetului de la Harvard stabilise initial ca "mortul cerebral" nu avea voie sa aiba reflexe. Ulterior s-a constatat ca aprox. 75% din pacientii etichetati drept "morti cerebrali" aveau reflexe!!

In fine... Dupa Dragomirescu [1996] moartea este incetarea definitiva si ireversibila a vietii, prin oprirea functiilor vitale, fiind rezultatul rupturii echilibrului biologic care este necesar mentinerii vietii, incetarea fenomenelor vitale mergand pana la oprirea activitatii metabolice celulare.

Dr. Paul Byrne, un pediatru si neonatolog american care lupta de zeci de ani pentru informarea populatiei despre ceea ce inseamna cu adevarat donarea de organe, descrie un "mort cerebral" astfel:

"In acest caz, trupul este cald si flexibil. Inima ii bate, are culoare normala, temperatura si tensiune. Majoritatea functiilor exista, inclusiv digestia, excretia si mentinerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normala a urinei. Va exista adesea o reactie la inciziile chirurgicale, creste tensiunea! Daca este observat o perioada mai lunga de timp, o persoana declarata "in moarte cerebrala" va arata semne de vindecare si dezvoltare si va trece prin perioada pubertatii, daca este copil."

Dr. Alan Shewmon, profesor de neurologie pediatrica la UCLA, a documentat peste 175 de cazuri de oameni diagnosticati cu "moartea cerebrala", care au supravietuit o perioada foarte lunga de timp. El argumenteaza ca creierul, la fel ca orice alt sistem din organismul nostru, nu este singurul care defineste o persoana.Un "mort cerebral" este cel mult un muribund fara functii cerebrale masurabile, dar cu functii organice active si de multe ori si senzoriale, de multe ori si cu reflexe... Intrucat nu se poate constata cu precizie moartea tuturor neuronilor si ireversibilitatea tuturor functiilor cerebrale, "moartea cerebrala" este un termen foarte periculos.

Medicul JL Bernat, in lucrarea lui f. importanta cu titlul "Despre definitia si criteriul mortii" (1981) afirma ca "definim moartea ca incheierea permanenta a functionarii organismului ca intreg".

Expertul Camerei Federale de Medici, prof. Dieter Birnbacher, a declarat deschis in 2010: "Se recolteaza organe de la un organism viu. Trebuie sa admitem ca oamenii aflati in moarte cerebrala nu sunt inca morti, dar ii putem totusi folosi ca donatori de organe. La explantarea organelor unui mort cerebral se scot organe dintr-o fiinta umana vie."

....

Citind pana aici cred ca v-ati dat seama deja ca exista o mare diferenta intre moartea biologica, adica moartea reala, si cea cerebrala, nou definita peste noapte de medicina "moderna" in scopuri bine determinate. Gandirea mecanicista ne face dealtfel usor de manipulat si ne tine dealtfel pe majoritatea intr-o inchisoare a spiritului, in care am ajuns sa consideram ca doar creierul ne defineste, am uitat ca suntem de fapt niste fiinte foarte complexe, ca suntem mai mult decat simpla materie sau masa biologica, iar sufletul si spiritul nostru nu se afla doar in trunchiul cerebral! Dar oricum asta nu are nicio legatura cu definitia frauduloasa a "mortii cerebrale", despre care stim acum ca a fost inventata doar pentru a se da mana libera traficului legalizat de organe.

Definim viata ca activitate cerebrala masurabila in prezent?

Descoperirile neurologice din prezent confirma ca viscerele noastre sunt invelite cu peste 200 de milioane de neuroni (si miliarde de bacterii!). Acest "creier secundar" este practic un duplicat al creierului din cap. Tipul de celule, substantele active si receptorii sunt identici. Stiti cum se spune ca "am decis din burta". Hormonul care ne face "fericiti", serotonina, nu este produs atat in creier, cat in intestine! Creierul produce cam 0,1-0,5ppm de serotonina, in timp ce intestinul produce 5ppm. De asemenea, nivelul de serotonina din creier nu se lasa influentat, in schimb avem - prin alimentatie - puterea de a modifica nivelul de serotonina din intestin.

Visele noastre, reflectia misterioasa a sufletului uman, sunt de asemenea influentate de serotonina produsa din intestine! Sa nu uitam de asemenea ca stiinta inca nu a reusit nici sa localizeze sau sa descifreze subconstientul! Si atunci cum sa echivalam lipsa de activitate cerebrala cu sfarsitul vietii??

Foto: Arte TV

Dr. Michael Gershon, profesor si presedinte al departamentului de anatomie si biologie celulara de la Universitatea Columbia, New York, a scris o lucrare cu titlul "Al doilea creier. Baza stiintifica a instinctului visceral [...]", in care afirma ca noi, oamenii, avem in zona viscerala un organ inteligent si sensibil. Nota bene: Creierul din cap si creierul visceral folosesc aceiasi neurotransmitatori!

Michel Neunlist, directorul Institutului de Cercetare pentru Boli Digestive din Nantes, explica de asemenea ca sistemul nervos enteric este de fapt primul nostru creier, dpdv cronologic.

A propos, tot in acest context se explica si "sindromul colonului iritabil" care este intalnit la foarte multi copii care au devenit autisti dupa vaccinare, avand in vedere ca mercurul si aluminiul din vaccinuri ataca toti neuronii!

Ca atare, atata timp cat acest "creier visceral" inca traieste, e clar ca nu se poate aplica definitia arbitrara moarte cerebrala = moarte.

Acelasi lucru se aplica si la inima si la tot ceea ce este legat de inima.

"Intregul univers este cuprins in corpul nostru, iar intregul corp este cuprins in inima.  Astfel, inima este esenta centrala a intregului univers."(Ramana Maharshi)

 

Foto: Jenzig71 photocase.com

Stiati ca in inima exista o structura neuronala independenta (!), asemanatoare cu cea a creierului si ca inima influenteaza functiile cerebrale? Stiati ca inima are un camp magnetic de 50 pana la 5000 de ori mai puternic decat cel al creierului? Un camp magnetic care influenteaza sistemul nervos al altor oameni si care este masurabil si la cativa metri de corpul nostru? De ce va surprinde? In toate traditiile vechi inima este privita de secole ca si centru al emotiilor, al intuitiei, al intelepciunii, al pasiunii si al iubirii, ca si centru si poarta spirituala catre adevarata noastra fiinta.

Iata ca a inceput si stiinta sa admita. Studii noi arata nu numai ca inima insasi este un fel de "creier", ci ea comunica clar cu creierul si influenteaza perceptiile si emotiile omului.

"Sistemul nervos aflat in inima (creierul inimii) ii permite inimii sa invete, sa-si aminteasca si sa ia decizii independent de scoarta cerebrala. Nenumarate experimente au demonstrat ca semnalele trimise neintrerupt de catre inima spre creier influenteaza in mod semnificativ functiile cerebrale inalte, care se ocupa cu perceptia, cunoasterea si prelucrarea emotiilor", afirma medicul Rollin McCraty de la Institute of Heart Math.

O descoperire si mai uimitoare a cercetatorilor de la Institute of Heart Math este legata de campul magnetic uluitor al inimii: componenta electrica a acestui camp este de 60 de ori mai puternica decat cea a creierului, cea magnetica este de aproape 5000 de ori mai puternica! Acest camp al inimii pulseaza si trimite modele ritmice extrem de complexe in intregul corp, astfel influentand un numar mare de procese biologice - creierul insusi se sincronizeaza permanent dupa acest puls electromagnetic. Astfel, campul inimii pune la dispozitie semnalul de sincronizare pentru intregul corp, cu care ne putem armoniza constient pentru a fi in armonie cu propria noastra inima!

 

Aspectele juridice in Romania
Legea  nr. 2 din ianuarie 1998 privind prelevarea si transplantul de tesuturi si organe umane spune asa:

Datele pe care trebuie să le conţină actul constatator:

I. Diagnosticul morţii cerebrale se stabileşte pe baza următoarelor criterii:
1. Examen clinic:
-  starea de comă profundă, flască, areactivă;
- absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special, absenţa reflexelor fotomotor şi corneean).
2. Absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un Pa CO2 de 60 mm Hg).
3. Două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
II. Cauza care a determinat moartea cerebrală trebuie să fie clar stabilită.
III. Excluderea altor cauze reversibile care ar putea produce un tablou clinic şi un traseu EEG, asemănătoare cu cele din moartea cerebrală (hipotermia, mai mică de 35ŸC, medicamente depresoare ale sistemului nervos central, hipotensiune arterială - presiune arterială medie mai mică de 55 mm Hg).
IV. Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore.

 

In Romania exista un formular de declarare a mortii cerebrale. Pe aceeasi pagina puteti citi insa si despre masurile extraordinar de intensive cu care bietul donator este "ingrijit" si "tratat" spre beneficiul potentialilor recipienti si in vederea recoltarii organelor.

 

Toate acestea nici nu ar intra in calcul daca pacientul nu ar fi etichetat ca potential donator!

Testam sau ucidem?

Testarea clinica in vederea diagnosticului de "moarte cerebrala" include printre altele: "provocarea" corneei cu un obiect, inteparea narilor, iritarea gatului cu un obiect, stimularea unei dureri pentru verificarea reflexelor, iritarea traheei printr-un cateter, apasare ferma pe globul ocular, turnat apa cu gheata in urechi. Pentru confirmarea diagnosticului se mai injecteaza uneori o substanta de contrast (angiografie), ceea ce la multi "donatori" aflati inca in viata duce la soc anafilactic.

Retineti cronologia evenimentelor: desi e vorba doar de a testa DACA un pacient este mort cerebral, deja el este intepat in ochi, brutalizat cu apa cu gheata in urechi si i se ia aerul minute in sir!!

 

Prof. Coimbra a tinut o prelegere in cadrul congresului "Signs of life" in 2009, in care a explicat ca multi pacienti cu traume cerebrale, chiar atunci cand sunt intr-o coma profunda, au sanse de a-si reveni si de a-si relua viata normala; tesuturile cerebrale pot fi doar in stare de repaos si nu neaparat distruse in urma reducerii fluxului de sange catre creier. Acest fenomen, cunoscut sub numele de "penumbra ischemica", nu era cunoscut cand au fost stabilite primele criterii neurologice pentru diagnosticul de "moarte cerebrala".

Testul de apnee (ca treapta esentiala spre diagnosticarea mortii cerebrale!!) poate duce la un colaps intracranian ireversibil al circulatiei sangelui, la emfizeme, la acidoza respiratorie sau chiar la stopuri cardiace, prin care se anihileaza definitiv orice speranta de imbunatatire neurologica a pacientului "testat".

Prof. Coimbra afirma ca testul de apnee este o procedura medicala complet lipsita de etica si inumana.

Constatarea "mortii cerebrale" ii transforma pe pacienti in "conserve de organe" (human vegetables). O intreaga ramura medicala, asa-zisa "conditionare a donatorilor", se ocupa cu "terapia intensiva" a "mortilor cerebrali" care trebuie tinuti cu orice pret inca putin "vii" in scopul recoltarii organelor.

In special utilizarea si prepararea de tesuturi este acum la mare moda. Asa-zisa »Tissue Engineering«,  cu care se transforma tesuturile donatorilor in produse high tech, este o ramura in crestere. Transplanturile obtinute aici de la un singur donator pot fi impartite la saizeci de persoane si vandute in diverse tari. In SUA, unde exista cele mai multe astfel de firme, se calculeaza valoarea tuturor partilor folosibile de la un donator la ca. 250.000 de euro, in conditiile in care numarul posibilitatilor de utilizare creste si el. Acesta este motivul pentru care de mai multi ani se specifica pe cardul de donator separat donarea de tesuturi

"Daca decizia despre viata si moartea unui om este facuta doar pe baza activitatii creierului", argumenteaza neurologul Detlef Linke, "atunci ar trebui sa fie tabu orice fel de extragere de tesuturi cerebrale pentru a le transplanta altor persoane".
.....

In "moarte cerebrala" - dar cat de mort?

Ca fiinta unica si irepetabila, omul nu este reprezentat doar prin creierul sau, ci si prin trupul sau, care traieste inca in proportie de 97% dupa intrarea in "moarte cerebrala" .

(Prof. Dr. med. Linus Geisler)

Cand este vorba de moartea unui om, ar trebui mai intai sa raspundem la intrebarea: ce este omul? Fiindca deja de aici incepe controversa, sustine autorul Rainer Beckmann. Printre suporterii ipotezei mortii cerebrale se afla multi sustinatori ai unei imagini biologic-materialiste despre om, care reduce existenta umana la fenomenele masurabile "stiintific" si "explica" gandirea sau constiinta umana cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Mda, din aceasta perspectiva incheierea activitatii cerebrale ar putea insemna moartea omului. Dar oare asa sa stea lucrurile in realitate?

Definitia "mortii cerebrale" este foarte controversata intre neurologi: oare "linia zero" in EEG dovedeste cu adevarat incheierea oricarei activitati electrice in creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate cand se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas pana in apropiere de membrana creierului unde este situat simtul mirosului - Riechhirn)? Si ce semnifica faptul ca si creierul unui "mort cerebral" poate continua sa produca hormoni?

A propos de ceea ce ne defineste mai mult ca oameni, va invit sa va ganditi la un paradox: cand inceteaza activitatea creierului, inima poate continua sa bata. Cand inceteaza activitatea inimii, in mai putin de cateva minute inceteaza si orice activitate a creierului!

Stiati ca...?

• Pierderea completa a functiilor cerebrale - "moartea cerebrala" - nu se poate constata cu certitudine. Viata si moartea nu pot coexista intr-un om. Poate un om sa fie "mort" si in acelasi timp sa aiba organe vitale de donat??

• “Moartea cerebrala” este o definitie strict legala si fara baze stiintifice, creata doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fara pedeapsa legii.

• Oamenii aflati in "moarte cerebrala" trebuiesc hraniti, ingrijiti, supravegheati si testati pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie sunt resuscitati.

• In perspectiva extragerii de organe, oamenii aflati conform definitiei in moarte cerebrala primesc intravenos medicamente pentru imbunatatirea circulatiei si a activitatii inimii, precum si antibiotice sau heparina (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt "conditionati", adica tinuti in viata prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale.

• Oamenii definiti ca fiind in "moarte cerebrala" sunt calzi, iar digestia, metabolismul si respiratia celulara functioneaza. De obicei sunt subfebrili, dar ocazional pot dezvolta si febra. Tensiunea nu este constanta, ci creste mai ales in timpul prelevarii organelor.
• La oamenii aflati in "moarte cerebrala" au loc in continuare hematopoeza, diviziunea celulara si chiar vindecarea ranilor.

• Sistemul renal este intact, se filtreaza in continuare sangele, iar urina se formeaza si se elimina. Sunt produsi in continuare hormoni, chiar si cei produsi in creier, a caror prezenta poate fi dovedita in fluxul sanguin.

• In "moartea cerebrala" sunt detectabile 17 reflexe la barbati si 14 reflexe la femei. Barbatii aflati in "moarte cerebrala" pot avea inca erectii.

• Cei aflati in moarte cerebrala pot reactiona la stimuli externi. De asemenea, uneori apar miscari ale membrelor superioare si inferioare.

• Conform Ministerului Sanatatii din Romania, «protocolul de mentinere a potentialului donator are ca deziderat: mentinerea in parametri optimi a functiilor organelor ce urmeaza a fi transplantate, implicit a cordului, in acest scop fiind necesara mentinerea homeostaziei generale.»

• Cel mai impresionant este faptul ca femeile aflate in "moarte cerebrala" in unele cazuri pot aduce pe lume un copil sanatos. Cea mai lunga perioada de sarcina cunoscuta pana acum a unei femei aflate in moarte cerebrala a durat 107 zile; ea a dat nastere prin cezariana unui baietel, care ulterior s-a dezvoltat normal. 

 

Cat sunt de castigati recipientii de organe?

Scopul nu scuza intotdeauna mijloacele!

In primul rand, trebuie sa stiti ca datorita tulburarilor psihice si sufletesti grave cauzate de aceasta constelatie "donator-recipient", a aparut prompt si o ramura a psihiatriei (OTP, Organ Transplantation Psychiatry) care se ocupa cu persoanele aflate pe lista de recipienti de organe, dar si cu persoanele care au primit un organ!

Pentru multi oameni nu este deloc simplu sa traiasca cu un organ strain. Unii au o relatie ciudata cu organul, ii dau un nume si vorbesc cu el, altii pur si simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate ca exista motive intemeiate pentru asta. Unii se lupta permanent cu remuscarile de a fi participat la moartea altor oameni. Multi isi doresc sa stie al cui organ l-au primit, ziua in care ei l-au primit fiind ziua mortii altcuiva; acest lucru ii chinuie (asa cum este si normal, omenesc). In acelasi timp, ei si familiile lor sunt (trebuie sa fie!) recunoscatori donatorului! Exista nenumarate relatari ale oamenilor care au primit organe si a caror personalitate s-a modificat dupa transplantare, unii au capatat de pilda alte gusturi la mancare, altii aveau cosmaruri permanente sau halucinatii, altii intrau in depresii prelungite cu dorinta de moarte, majoritatea spuneau ca nu reuseau sa integreze organul strain in corpul lor... De asemenea, cei mai multi recipienti de organe nu mai pot duce o viata normala dupa transplantare, de aceea nu rareori intalnim oameni care au fost "transplantati" de mai multe ori!

Cam pe aici vin unii cu obiectii de genul "Pai, saracii oameni, daca nu primesc organe noi vor muri!" Tot ce se poate. Un lucru insa sa va fie clar - din cauza transplantarii un om moare intotdeauna: donatorul sau recipientul! Stiu ca suna dur, dar asta e viata... Mi se pare ingrozitor de manipulativ (si e o strategie!!) sa se faca afirmatii de genul
"Anual mor 14.000 de oameni din cauza ca nu sunt suficiente organe de transplantat"!!
Este o minciuna sfruntata. Acei oameni mor DIN CAUZA unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza "tratamentelor" alopate care la randul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauza ca nu i se transplanteaza un organ!
Se incearca aici aceeasi strategie divide et impera aplicata si la vaccinare (cu imunitatea turmei), in ideea ca oamenii se vor sfasia intre ei intr-o controversa eterna, fiecare cu interesele si cu adevarul lui, iar in timpul asta afacerea miliardelor castigate cu donarea de organe merge mai departe, in lipsa unei dezbateri publice informate.

Nu mai vorbim ca foarte multi recipienti mor din cauza complicatiilor aparute in urma transplantului, asta se uita f. repede. Posibilele complicatii incep cu respingerea organului de catre organismul recipientului, efectele secundare ale terapiei, infectii, sangerari, insuficienta organului sau tumori canceroase aparute in special dupa "tratamentul" intensiv cu imunosupresive.

Trebuie mentionat aici si faptul ca un transplant nu inseamna vindecare!! Cand un organ nu mai functioneaza cum ar trebui, acest lucru are o cauza profunda, care de multe ori are un sens biologic. Inlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci doar va oferi cel mult o bucatica in plus de viata, in niste conditii calitative indoielnice.

Un pacient care a primit un organ nou (de ex. ficat) va plati anual pentru medicamente o suma de ca. 150.000 de euro!

Dupa 5 ani de la transplantare, statistica ne spune ca mai functioneaza doar 71% din rinichi, 67% din pancreasuri, 70% din inimi, 50% din ficati si 55% din plamani. Dar ce se intampla dupa 5 ani si cu restul de 39%, 73%, 30%, 50% resp.45%? O parte din acestia sunt din nou pe listele de asteptare pentru un al doilea organ, iar unii au decedat. Statisticile nu ofera nicio informatie despre ei.

Dr. J. Loibner: „In realitate, transplantarea de organe nu mai reprezinta o senzatie in medicina si multi oameni au reusit astfel sa supravietuiasca. Pe de alta parte, succesele reale in ce priveste durata vietii castigate astfel si mai ales calitatea acestei vieti sunt prezentate public intr-un mod mult prea optimist. Asteptarile fata de fezabilitatea tehnica a vietii sunt prea mari. Se vorbeste de "vindecare" prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodata vindecare, ci doar o supravietuire in conditii reduse de sanatate si in dependenta de medicamente.“

Aspectele etice, morale si conceptia personala despre viata

In contextul donarii de organe, este foarte interesanta conceptia fiecaruia dintre noi despre viata. Reactia personala la acest subiect poate fi un barometru care ne arata cum gandim cu adevarat despre viata, despre oameni, despre noi insine in final. Ca atare, daca suntem ok cu perspectiva dictata de industria transplantului, cum ca viata noastra ar depinde exclusiv de functiile cerebrale, atunci intr-adevar viata ia sfarsit prin disparitia functiilor cerebrale masurabile tehnic, asa-zisa moarte cerebrala. Dupa motto-ul »scos stecherul din priza  – stins televizorul« se poate atunci utiliza restul »masinariei« fara remuscari.

Mult mai dificil este sa sustinem asa ceva daca noi consideram corpul nostru ca un cadou, ca un templu divin, sau daca mergem si mai departe si avem convingerea ca exista o viata inainte de nastere si o viata dupa moarte, iar corpul este de fapt un instrument al sufletului, construit de suflet in mod individual in viata de dinainte de conceptie, cum descrie de ex. pedagogul Rudolf Steiner in prelegerile lui despre karma. In acest punct ne-am putea intreba, in functie de convingerile personale si de nivelul de evolutie spirituala la care am ajuns, oare cum traieste spiritul donatorului donarea de organe si ce fel de legatura va uni destinul donatorului cu al recipientului (stiut fiind din statistici ca aprox. 95% din donatori nu au luat ei insisi decizia de a-si dona organele!!).

Daca punem sub semnul intrebarii conceptul de moarte cerebrala, singura consecinta logica este punerea sub semnul intrebarii a intregii industrii a transplantului. Urmatorul exemplu este menit sa ne demonstreze cat de indreptatite sunt aceste semne de intrebare:

Renumitul neurochirurg si docent la Harvard dr. Eben Alexander a avut ocazia sa se convinga pe propria piele ca starea de constienta nu este neaparat legata de creier. Cu cuvintele lui: "Am patruns in lumea constiintei care exista dincolo de limitele creierului fizic". Neurochirurgul s-a imbolnavit in 2008 si a intrat in coma, pierzandu-si functiile cerebrale care controleaza gandurile si emotiile. Dupa 7 zile de coma, cand medicii il abandonasera si discutau despre debransarea aparatelor , neurochirurgul s-a trezit brusc, si-a revenit si si-a reluat viata normala. In cartea "Proof of heaven", el relateaza trairile fascinante pe care le-a avut in experienta lui si cum acestea i-au schimbat cu totul perspectiva asupra vietii si mortii. Intrucat dr. Alexander este o capacitate in domeniul lui, e de sperat ca si colegii lui vor citi cartea si mai ales sa speram ca acest consens actual despre asa-zisa "moarte cerebrala" va fi repus intr-o dezbatere oficiala. Dr. Alexander a constatat din proprie experienta ca viata nu se sfarseste cu moartea clinica si ca exista o stare de constienta care nu e legata de creier. Cititi cartea, nu veti regreta!

 Dr. Paul Byrne explica: "Pentru ca "solicitantul special" are pregatire in marketingul transplantarii, stie sa "vanda" conceptul de donare de organe, folosind anumite expresii cu greutate emotionala, cum ar fi "sa oferi darul vietii", "inima omului pe care-l iubiti va bate in altcineva" si alte asemenea platitudini, toate lipsite de o semnificatie autentica. Nu uitati ca industria de transplant si donare este o afacere de multe miliarde de dolari."

Cu alte cuvinte, haideti semnati aici ca doriti sa nu mai bata inima in corpul omului pe care-l iubiti, care devine astfel un asa-zis "donator-cadavru cu inima batanda" ("heart beating cadaver donor"), lasati-ne sa-i scoatem inima cand inca bate si s-o transplantam la altcineva, care ne plateste noua niste sute de mii de dolari pentru acest "dar al vietii"...

 

Oare un om diagnosticat cu moarte cerebrala este doar un mort al carui organism simuleaza viata? Sau este un om viu care a intrat in procesul mortii, dar a carui viata inca nu s-a sfarsit si de aceea trebuie respectata?

Pentru credinciosi

Pozitia BOR in aceasta controversa este de o ambivalenta care ma face sa vomit!

BOR este in principiu de acord cu ciopartirea celor care se afla in nou definita "moarte", dar... "Moartea, ca despartire a sufletului de trup, nu justifica ideea considerarii trupului ca un obiect, care sa poata fi folosit dupa bunul plac al unor terte persoane." WTF?????

Sau: [transplantul] "sa respecte viata si chiar moartea persoanei umane" - pai CUM, cand persoana nu este moarta nici dupa criterii biologice si nici dupa criterii bisericesti??????

Apoi se mai precizeaza: "Moartea, in calitate de separare a sufletului de trup, ramane o taina. Nimeni nu va putea spune cu precizie ca separarea aceasta coincide cu moartea cerebrala; poate sa coincida, poate sa preceada sau poate sa urmeze mortii cerebrale." - se poate mai ambivalent decat atat?

Daar mai tarziu avem... "Biserica binecuvinteaza orice practica medicala in vederea reducerii suferintei din lume, prin urmare si transplantul efectuat cu respect fata de primitor si de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neinsufletit trebuie sa aiba parte de tot respectul nostru." - din nou labareala si abureala fara niciun fel de substanta!

In schimb papa Ioan Paul al II-lea a declarat intr-o scrisoare din februarie 2005 adresata Academiei Stiintifice Papale:

"Exista confirmari medicale si stiintifice coplesitoare pentru faptul ca incheierea totala si ireversibila a oricarei activitati a creierului nu reprezinta o dovada a mortii. Disparitia totala a oricarei activitati cerebrale este imposibil de constatat. Ireversibilitatea este o prognoza si nu un fapt constatabil medical. In ziua de astazi, multi pacienti care cu ani in urma ar fi fost considerati cazuri fara speranta pot fi tratati cu succes."

"Un diagnostic al mortii pus exclusiv pe baza criteriilor neurologice este teorie, nu este un fapt stiintific. Nicio lege nu ar trebui sa incerce sa legalizeze un act care este prin el insusi o faradelege."

"Repet: o prevedere legala care aduce prejudicii dreptului natural la viata al unui om nevinovat este nedreapta si ca atare nu poate avea nicio valoare de lege. De aceea apelez din nou cu toata puterea la toti politicienii, sa nu emita legi care sa ameninte din radacina viata cetatenilor prin ignorarea demnitatii persoanei."

"A pune capat unei vieti nevinovate in incercarea de a salva alta viata, cum se intampla in cazul transplantarii de organe vitale, nu atenueaza cu nimic faradelegea prin care i se ia viata unui om nevinovat. Nu se poate face un rau pentru ca din el sa iasa ceva bun."

Turistul ca depozit de piese de schimb

Aveti mare grija, Romania se afla pe primele locuri la numarul de "donatori" de organe (benevoli sau nu!).

Un alt aspect pe care sigur nu-l cunoasteti este ca in fiecare tara se aplica alte criterii pe baza carora puteti fi definiti ca morti. Iar daca va prinde "moartea cerebrala" in vacanta intr-o tara straina, se aplica criteriile valabile in acea tara (cu exceptia cazului cand aveti la voi o declaratie internationala, semnata la notar, ca va opuneti 100% donarii de organe).

In Bulgaria, de exemplu, se merge in mod agresiv pe ideea de consimtamant implicit, deci daca se apuca baietii sa va lipeasca eticheta cu moartea cerebrala si nu aveti declaratie oficiala si nu sunteti inregistrati in registrul oficial impotriva donarii de organe, riscati sa deveniti automat donatori de organe, chiar daca apartinatorii vostri se opun, deoarece este mare nevoie de organe!!!

Din literatura gasita de mine, reiese ca in 1990 Danemarca era singura tara din Europa al carei Consiliu de Etica nu a acceptat moartea cerebrala ca si criteriu al mortii. Nu am gasit date mai noi.

 

Ce e de facut daca nu vrem sa donam organe

In Romania, din fericire, inca se aplica "regula consimtamantului". Daca pana la acest punct al articolului ati realizat ca NU doriti sa vi se extraga organele (pe baza unor criterii controversate) in timp ce inima va bate, atunci puteti sa va inscrieti in Registrul national al donatorilor de organe, tesuturi si celule, completand urmatoarea declaratie pe care apoi o legalizati la notar:

    DECLARAŢIE 

    Subsemnatul [...], domiciliat în localitatea [...], ţara [...], născut la data de [...], în localitatea [...], judeţul [...], ţara [...], cu CNP [...], fiul lui [...] şi al [...], informat(ă) şi conştient(ă) asupra riscurilor şi beneficiului transplantului de organe, ţesuturi şi celule umane, în concordanţă cu dispoziţiile legale în vigoare referitoare la prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, declar că NU sunt de acord cu înscrierea mea ca donator voluntar post-mortem pentru organe, ţesuturi şi celule. De asemenea, NU sunt de acord ca în cazul unei traume cerebrale să se facă asupra mea teste de diagnosticare a morţii cerebrale!

    Potrivit legii, asupra hotărârii mele pot reveni oricând, cu condiţia ca actul scris de revenire să fie semnat şi de doi martori.

    Data ....................................

    Semnătura ...............................

    Notar ...................................

In lumina tuturor acestor informatii, eu si sotul meu declaram in mod definitiv si irevocabil ca NU suntem de acord sa donam organe. Acelasi lucru il declaram si pentru copilul nostru. De asemenea, declaram ca NU suntem de acord ca datele noastre de pacienti sa fie transmise la DSO sau Eurotransplant. Declaram si ca ne opunem oricarei forme si oricarui test de constatare a mortii cerebrale.

In acelasi mod declaram ca NU suntem nici primitori de organe si refuzam orice transplant de organe. Acelasi lucru il declaram si pentru copilul nostru.

Stiu ca a fost un articol lung si obositor si nici macar nu am cuprins toate aspectele care trebuiesc luate in considerare (am sa-l mai completez pe parcurs), dar am speranta ca acum stiti exact la ce sa va asteptati cand auziti cuvintele "donare de organe". Va doresc sa nu ajungeti niciodata in situatia scumpei mele prietene sau a sotului ei! Ganditi-va si cantariti bine toti factorii implicati, inainte de a lua decizia de a va pune eventual la dispozitia acestei masinarii frauduloase. Daca va decideti in favoarea donarii de organe, nu uitati sa precizati pe declaratia respectiva ca doriti sa primiti anestezie generala cand vi se vor scoate organele cu inima inca batand! Daca luati decizia ca nu doriti sa ajungeti vreodata in situatia de a fi macelariti de vii, va rog mult raspanditi acest articol la toti cunoscutii, sa se informeze cat mai multi oameni!

 

Last but not least, incercati sa realizati ca trebuie sa va traiti viata din plin, constient, autentic, frumos, in asa fel incat sa nu aveti nimic de regretat. Astfel, atunci cand va va veni timpul, sufletul vostru se va putea desprinde in mod firesc si natural de ciclul prezent al vietii materiale.

 

 Daca vreodata v-ati gandit sa donati organe, sau chiar daca nu v-ati gandit, cititi articolul de mai jos pana la capat...si ganditi-va ca Dumnezeu exista (apropos de situatia din China cu organe recoltate de la dizidentii politici,

actualii dizidenti sunt fostii gardieni, care-si primesc rasplata.)               Bruce Lipton: "Sunteti responsabili pentru tot ceea ce vi se intampla ...."

Sursa:

 http://piersicuta.blogspot.de/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html