Bronnie Ware este autoarea minunata a cartii:
"Cele mai mari 5 regrete ale persoanelor aflate in pragul mortii",
tradusa si publicata la noi de editura Adevar Divin, Brasov, 2014.
http://bronnieware.com/about/
Inspiration is my love.
Cartea este de fapt autobiografica.
Dincolo de invataturile lasate ei de pacientii pe care i-a asistat la trecerea in lumea dreptilor, transpare modul in care si-a accesat propria vindecare profunda.
Voi reda doar cateva fragmente, cazul ei fiind uimitor de asemanator cu cel al lui Brandon Bays, autoarea cartii "Calatoria".
Aceasta este medicina adevarata, cea care vindeca cauzele, traumele emotionale profunde, fara medicamente, fara operatii. Insa, pentru multi dintre noi, iesirea la suprafata a suferintelor profunde este devastatoare. Fara o calauza experimentata, s-ar putea ca suferinta sa para fara iesire. Dar mai bine suferim aici, unde mai putem repara ceva, decat dincolo unde nu ne mai putem cere iertare.
"-Nu ai la ce sa te gandesti, a afirmat el (specialistul) ferm, trebuie sa faci operatia asta sau o sa mori intr-un an.
Din nou i-am spus ca o sa ma gandesc. Deja invatasem lucruri importante prin intermediul organismului meu, ceea ce nu este surprinzator, de vreme ce in organism este stocat trecutul nostru....
Una din meditatiile pe care le-am facut cat am stat in cabana a fost calauzita de o carte pe care o cumparasem de curand. Insa existau mai multe stadii care conduceau la acest punct si facusem deja o munca importanta. Aceasta carte se ocupa de inteligenta celulelor noastre, de felul in care colaborau si oferea indrumari pentru a le ruga sa elimine boala din organism. Era vorba despre vindecarea la nivel celular. Asa ca, la mijlocul diminetii ma asezam pe perna de meditatii si ma scufundam intr-un loc adanc, incarcat de pace. Continuand cu vizualizarile si rugaminti, le ceream celulelor mele sa ma elibereze si de ultima urma de boala, daca mai ramasese vreuna in mine.
Dupa asta nu mai stiu decat ca m-am repezit in baie si am varsat violent. Imi venea din cele mai profunde parti ale organismului si am continuat sa vomit la nesfarsit, pana cand am simtit ca nu mai ramasese nimic in mine. Zacand pe pardoseala complet sleita, rezemata de cada, am asteptat intr-o stare de buimaceala, in caz ca imi mai venea sa vars...
Intinsa pe jos, cuibarita inca sub patura, privind lumina frumoasa care intra in camera, am avut senzatia ca incepusem o noua viata. Spunand o rugaciune de recunostinta pentru calauzirea si curajul care ma adusesera in acest punct al vindecarii, am zambit in sinea mea...
Pregatindu-mi o masa usoara dupa post, ma durea fata de fericire. Se terminase totul."
S-a mai confruntat insa cu o ultima depresie, ca ultima incercare a exploratorului inainte de a se cuceri pe sine si lumina Sinelui sa umple intreaga fiinta.
"Imi mergea bine, asa ca am fost complet dezechilibrata cand am fost brusc aruncata in cele mai intunecate adancuri ale vindecarii mele. Totul a iesit la iveala din locuri mai profunde ca niciodata. Energia care mi-a mai ramas (si care, credeam eu, se refacea) mi-a disparut complet, aproape peste noapte, ca si cum mi-ar fi scos cineva stecherul din priza si m-am prabusit gramada la pamant.
Mi-am pierdut toata energia, pana la ultima picatura....
Eram obligata sa patrund in insasi esenta fiintei mele pentru a face fata acestor schimbari si asta insemna o calatorie interioara al naibii de grea. Nu am avut de ales insa. Imi placea sau nu, asta era si odata zagazul lacrimilor deschis, n-am mai putut sa le opresc. Trebuia sa ma vindec ca sa pot sa devin persoana reala care ma nascusem sa fiu, trebuia sa ma rup complet de trecutul meu. Aceste luni au devenit cele mai grele din viata mea, cazand pe neasteptate, cu capul inainte, intr-o prapastie adanca de depresie suicidala."
A urmat acceptarea ca acesta este punctul in care se afla viata ei, pentru a nu se supune singura la presiuni care sa-i exacerbeze simptomele.
"Nu fericirea mi-o urmaream zi de zi, ci doar puterea de a accepta unde ma aflam...Zi de zi, simpla supravietuire in fata intensitatii emotiilor mi-era suficienta. Eram amortita, epuizata emotional si foarte, foarte obosita de viata....
Meditatia a ramas parte a vietii mele cotidiene. Nici nu vreau sa ma gandesc ce m-as fi facut in lipsa acestei capacitati....
Constientizarea acestui fapt m-a ajutat enorm cand ma asezam sa meditez de doua ori pe zi, cu INTENTIA de a deveni cu adevarat stapana gandurilor si mintii mele....
Pe mine m-a sustinut meditatia....
A fost semnificativ si eliberator si faptul ca mi s-a reamintit nevoia de propria compasiune... Calea a fost sa invat sa fiu generoasa cu mine insami si, de asemenea, sa invat sa primesc aceasta generozitate.
Meritam pe deplin bunatatea si fericirea...
La urma urmelor, depresia era alimentata de tiparele negative de auto-condamnare, care ma stapaneau deja de mai bine de 40 de ani, create de mine, si care ingaduiau prea multe opinii ale altora in sistemul meu de credinte."
A urmat renuntarea.
"Voiam sa mor. Voiam ca viata asta sa se incheie o data pentru totdeauna...
Se spune ca ora cea mai intunecata este intotdeauna imediat inaintea zorilor. Aceasta a fost ora cea mai intunecata a vietii mele. Pur si simplu nu mai puteam sa traiesc aceasta viata....
Ma uram din cauza lipsei de putere pentru infrangerea propriei minti, in ciuda tuturor eforturilor mele...
Exact in secunda in care terminasem de mazgalit biletul de adio plin de scuze si o tristete fundamentala, a sunat telefonul....apelul telefonic propriu-zis a spulberat vraja, ceata in care ma aflam acolo jos, pe fundul abisului durerii mele.
Acest moment a fost intr-adevar punctul de cotitura, cel mai mare punct de cotitura din intreaga mea viata...
Atunci mi-am dat seama ca biata, tandra, frumoasa mea inima indurase deja destul.
Nu mai suporta nici suferinta si nici dispretul de sine. Avea nevoie de iubire sa se vindece si aceasta iubire, mai presus de orice altceva, trebuia sa vina in primul rand de la mine."
Ascultati frumusetea:
